România cică a fost victima unui atac valutar speculativ pus minuţios la cale de o gaşcă ce a acţionat concertat (vezi aici ceva mai multe informaţii). Cursul de schimb şi volatilitatea acestuia sunt o invenţie a economiştilor de modă nouă (keynesişti sau monetarişti deopotrivă). Pe vremea aurului nu exista aşa ceva, cursul de schimb era preţul unei cantităţi fixe de aur (francul de aur) contra unei alte cantităţi fixe de aur (leul de aur). Putea obţine mai mult aur doar în două feluri: fie minereai pentru aur cu costurile de rigoare, fie te apucai serios de treabă şi vindeai ceva pieţei luându-te la trântă cu incertitudinea, preferinţele capricioase ale consumatorilor şi concurenta aferente. Moneda fiat a modificat radical conceptul de speculaţie monetară: în cazul aurului speculaţia monetară viza o anticipare a modificării raportului dintre aur şi bunuri pe piaţă, o raritate a aurului într-o parte a lumii punând într-o poziţie avantajoasă pe deţinătorul de aur temporar până când situaţia se tempera fie printr-o creştere a ofertei de aur (mai rar şi, deci mai valoros în bunuri) fie printr-o restrângere a consumului de bunuri şi servicii (devenite prea scumpe în aur).

Speculatorii nu puteau obţine rapid, uşor şi fără costuri aur pentru că ei fie trebuiau să se angajeze în procese de producţie de bunuri şi servicii, fie împrumutau aurul economisit de alţii, fie se apucau de minerit pentru aur. Toate aceste procese de extragere a unei cantităţi de aur care să fie direcţionată către zonele unde aurul era rar şi deci preţios durau în timp şi nu puteau să se facă peste noapte. Ei bine, odată cu introducerea monedei fiat (produsă din nimic în cantităţi infinite, rapid şi fără costuri de producţie semnificative) situaţia speculatorilor monetari s-a schimbat radical. Cursul de schimb – preţul la care se cumpără o monedă contra altei monede a devenit cel mai ciudat preţ din economie. În loc să aibă în spate raritate, el are în spate o producţie nelimitată de bani. A devenit o pârghie iluzorie prin care unii specialişti cred că pot fi influenţate în bine exporturile unei ţări prin crearea unei surse artificiale de profit (eficienţa economică) comparativ cu ceilalţi operatori din alte ţări. Când banul devine mai rar pe o piaţă (cursul de schimb al dolarului creşte) unii băieţi deştepţi fac rost rapid de bani prin tiparniţă sau prin expansiune monetară şi sunt prezenţi cât ai zice peşte pe piaţa valutară cu pricina încasând profituri uriaşe cu preţul destabilizării unui întreg sistem economic (cursurile de schimb devin impredictibile sub influenţa unor factori exogeni care nu mai au legătură cu economia reală).

Băncile centrale au devenit singurii producători legali de monedă locală (lei spre exemplu) dar şi cei mai mari deţinători de monede / valute ale altor ţări, puse cu dărnicie la dispoziţie de instituţii financiare internaţionale fără sens. Pentru a putea face faţă, chipurile, atacurilor speculative, băncile centrale au devenit responsabile pentru stabilitatea cursului de schimb administrându-l prin diferite pârghii monetare (cea mai simplă este vânzarea / cumpărarea de valută directă pe piaţa valutară internă sau sterilizarea / expandarea cantităţii de monedă locală în piaţa monetară – varianta mai puţin utilizată pentru impactul său inflaţionist).

Să luăm cazul băncii noastre centrale, de exemplu, care foloseşte flotarea administrată, deşi pe toate canalele media ni se spune că banca centrală nu ţinteşte cursul de schimb. Din graficul de mai sus reiese următorul lucru: dacă BNR consideră cursul de schimb că are o depreciere prea accelerată (a crescut prea repede de la 4,1 la 4,4 lei / Euro) intervine pe piaţă vânzând valută din rezerva internaţională (consistent mărită cu ajutorul FMI şi securizată prin împrumuturile de siguranţă viitoare). La fel face şi când scade prea brusc cursul dar în acest caz cumpără valută de pe piaţa valutară pentru a o introduce în rezerva internaţională (mai rară această situaţie, cel puţin în ultimii ani).

Intervenţia aceasta a unei instituţii de stat în piaţa valutară sună frumos: temperează speculatorii, influenţează exporturile încurajând o uşoară depreciere a cursului de schimb, stabilizează cursul când lucrurile scapă de sub control. Nimeni din piaţă nu se poate pune cu operatorul valutar care este banca centrală la deţinerile de valută stocate în rezerva sa.

În realitate, în spatele acestor intervenţii continue şi consistente în piaţa valutară se pot ascunde speculaţii pe curs de schimb foarte profitabile pentru cei care le află înaintea tuturor. Operatorii de rând din piaţă care obţin valuta din exporturi sau care au de plătit importuri sunt foarte interesaţi de evoluţia cursului de schimb. Aceşti operatori folosesc diferite modele de predicţie şi se bazează pe informaţia disponibilă în piaţă (una dintre informaţiile care nu este disponibilă în piaţă este câtă valută va vinde sau va cumpăra banca centrală). Uitându-se la cursul valutar şi la evoluţia sa din ultima perioadă (vezi graficul), importatorii vor încerca să îşi acopere riscul valutar cumpărând forward (la termen) valută. Adică, văd că azi cursul de schimb valutar este 4,4 şi în creştere consistentă, se aşteaptă la 4,6 peste 6 luni şi cumpără astăzi valută ce le va fi livrată peste 6 luni la acel preţ estimat în creştere de 4,6 lei / Euro. În acest fel ei îşi securizează o plată viitoare în valută pentru un import sau pentru un transfer de dividend în străinătate (dacă sunt investitori străini). Ce informaţie nu au? Opinia băncii centrale cu privire la dinamica cursului de schimb. Dacă, întâmplător sau nu, banca centrală consideră cursul de schimb că s-a depreciat prea rapid şi prea mult şi ea intervine în piaţa valutară, cursul de schimb, în loc să îşi urmeze calea lui naturală de depreciere pe fondul rarităţii valutei din piaţă, se va aprecia nenatural alimentat de rezerva băncii centrale. În loc să crească la 4,6 lei / Euro scade brusc la 4,3 lei / Euro. Cine câştigă?

În afara celor cu credite în valută şi rate la bancă în Euro, câştigă şi cel care a ştiut de această informaţie preţioasă pentru piaţă. Adică un apropiat al băncii centrale care, cu concursul tacit şi nestiut de nimeni, acţionează în piaţă ca vânzător la termen de valută, găseşte o sumedenie de cumpărători de valută speriaţi de depreciere la 4,6 lei / Euro pe care el apoi, fără să aibă nici un ban în cont, îi va cumpăra la 4,3 lei / Euro cu concursul băncii centrale. Care, repet, deţine cea mai mare cantitate de valută din piaţă, cu mult peste cantitatea de valută a oricărui operator. Dacă vorbim doar de o tranzacţie de 10 mil. euro câştigul ar fi de 0,3 lei / Euro x 10.000.000 Euro = 3.000.000 lei adică vreo 1 milion de dolari. Fără să fi produs ceva (cartofi, mere, pere) vandabil pe piaţă. Doar SPECULÂND o relaţie personală cu cei din banca centrală (sau lucrând în interiorul băncii centrale). Argumentul ar fi că cei din băncile centrale sunt COMPLET INDEPENDENŢI de operatorii din piaţă şi că nu partizanează cu nimeni. Aici daţi-mi voie să am dubii serioase căci vorbim de oameni plini de imperfecţiuni şi de nevoi personale.

Din exemplul dat de mine reiese următorul lucru: deşi în spatele unei instituţii a statului stau argumente de tipul eliminarea imperfecţiunilor pieţei (externalităţi negative), în realitate intervenţia pe piaţa valutară poate deveni o sursă considerabilă de profit pentru alt tip de speculatori care nu au legătură cu operatorii care obţin valută din exporturi sau din economisiri. Acei speculatori care trăiesc din producţia de bani din nimic. Cele mai mari atacuri speculative în pieţele financiare se fac cu concursul băncilor centrale. Cei mai mari speculatori în piaţă nu sunt deţinătorii naturali de valută (monedă) ci cei care o pot obţine repede şi fără costuri prea mari (de preferabil transferate pe spinarea poporului credul în materie de “centuri de siguranţă”).

Trageţi şi singuri concluzia de ce există FMI, de ce politicianul iubeşte această instituţie şi genul de ajutor pe care îl oferă şi de ce e “bine” ca România să adopte cât mai târziu cu putinţă Euro (adică a ceda în mâna altora jucăria speculativă aducătoare de profit).