„Mingea este rotundă” este afirmația dotată cu o forță explicativă nemăsurată, o adevărată teorie a relativității generalizată, de vreme ce e des folosită în destule justificări fotbalistice. Iar capetele nu trebuie să fie sistematic pătrate. Este o afirmație ce ar trebui să fie premisă de lucru în orice configurație de pe lumea aceasta, fie bazată pe mingi rotunde și pe glezne fine, fie pe orice altceva. Idealul fotbalului ar fi ca el să reprezinte jocul mingii, prestat cu picioarele, dar de oameni cu cap, fie ei în teren, pe margine, în boarduri de cluburi sau de structuri asociative, dar fenomenul e colțuros. Reprezentând un distilat de pasiuni umane, fotbalul concentrează și omenie, și nimicnicie și o face indiferent de jurisdicții, de culturi, de istorii și orizonturi. Fotbalul, ca un numitor comun al unei imense părți a populației mapamondului, păstrează în concentrații înalte mai tot ce ne apropie și ne dezbină: solidaritate și patimă, excelență și nivelare, dreptate și strâmbăciune, bucurie și ură. De ceva timp a început „Copa Mundial”, odată cu care am revăzut că fotbalul are virtuți și vicii planetare.

În subiectul de copertă al referențialei reviste The Economist, scoasă de sub tipar în țara care a reinventat rotundul mingii, fotbalul nu putea lipsi în săptămâna de debut a evenimentului din Brazilia. Facem o paranteză evidentă. Brazilia, țara ce a schimbat biomecanica mingicarului devenit produs determinist al mediului natural saturat de nisip și briză: Homo Copacabanensis. O țară în care economia a obosit de atâta emergență, în care fotbalul, detaliu ritualic al vieții locurilor, pare să nu mai fie bunul universal substituibil pentru mâncare, acoperiș, sănătate, educație și în care poporul a dat semne de vânzoleală în fața unei realități pe care balonul pestriț n-o mai adoarme ușor. Editorii publicației britanice observă ceea ce, altminteri, este demult strident în preajma fotbalului, tocmai datorită (din cauza) magnetismului lui: corupție, complicitate, cumetrie, împachetate într-un mare „circ… vicios”, ce amenință durabilitatea globală a fenomenului. Dacă brazilienii au adus ocări „mondialului”, ce să mai spunem de restul lumii, cu SUA greu de sedus, dar și cu China și India indiferente.

Când cel mai iubit joc al planetei s-a împotmolit în fața celei mai puternice economii a lumii, precum și a celor mai populate două națiuni, este clar că forța de atracție, de-a dreptul nebună în epoca modernă, riscă a se stinge, fiindcă finanța, atât de necesară în regenerarea oricărui proces productiv, aici pare să fi avut efect nociv. Avem pe lista infamiilor: scandalul provocat de oferirea organizării „mondialului” din 2022 toridului, dar și petro-persuasivului Qatar (și unul mocnit, diluat de ani, despre ediția 2010), dezinteresul față de îmbunătățirea împărțirii dreptății în iarbă (prin tergiversarea adoptării de tehnologii video ca suport în arbitraj și consacrarea stupidei butade cum că „greșelile arbitrilor fac parte din frumusețea jocului”), plus eșecul funciar în a stăvili flagelul transnațional al pariurilor frauduloase (stația terminus a ideii curate de joc, miză, merit, spectacol). FIFA este văzută, în forma ei actuală, drept epicentrul distrugerii încrederii în fotbal, detaliu care se poate întoarce împotriva celor care au investit în creșterea acestei industrii, dar au și închis oneros ochii la malformațiile produse.

Publicația britanică mai face o observație utilă. FIFA este un monopol global al organizării internaționale a activității fotbalistice (completăm noi, întreținut de o întreagă arhitectură etatistă care acaparează, deloc dezinteresat, la nivel național, federațiile afiliate). Autorii materialului au refăcut judecata clasică, dar eronată: acolo unde avem un monopol, fără un guvern care să-l reglementeze, abuzul se înscăunează. Doar că avem monopoluri naționale, girate de state, concentrări care ele însele nu au vreun cine știe ce interes să caute o structură concurentă a FIFA (aspect sugerat de publicația britanică ca având un potențial disciplinator), de vreme ce asta ar da idei la nivel național. Vezi aici cazul FRF, chiar și al LPF, luate în mentalul comun ca „date ultime ale realității”. Cel mai bun mod de a contesta ceva este să-l concurezi, dar presimt că așa ceva este costisitor de făcut legal, ceea ce denotă faptul că „monopolurile”, în cazul de față cel referitor la organizarea activității fotbalistice, nu apar întâmplător, ci sunt șuturi, bine plasate, date consumatorului. În fundamentul lui microbist.

Acest articol a fost publicat iniţial în revista Economistul, nr. 21-22, iunie 2014.