Criza a dezvăluit cercul vicios cu care moneda euro s-ar fi confruntat, oricum, cândva. Rațiunile pentru care unii condamnă euro sunt, de fapt, chiar motivele pentru care euro ar trebui salvat. Însă salvarea euro cu orice preț – “whatever it takes”, în termenii lui Mario Draghi – ar însemna practic și eșecul monedei comune. Dacă euro nu va reuși să impună abandonarea modelului economic european al ultimelor decenii, unul centrat pe deficit, redistribuire și datorie publică, probabil că acela va fi și sfârșitul euro, nu neapărat în termeni existențiali, ci ca succes instituțional. Cu alte cuvinte, pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești, cum ar suna în limbajul popular.

1. Euro post-criză: de la entuziasm la expectativă

Pe fondul crizei economice, cu atenția orientată mai degrabă pe efecte și constrângeri, nu și pe cauze și soluții, euroscepticismul s-a ridicat la un alt nivel. De la dezbateri axate, marginal, pe diverse politici comune, eurosceptică a devenit chiar chintesența proiectului european – moneda comună.

Două categorii de argumente critice, de altfel tot mai abundente în ultima perioadă, însoțesc aproape orice dezbatere asupra (destinului) monedei euro.

Pe de o parte, în contul euro sunt trecute, uneori chiar nonșalant, întreaga pleiadă de probleme bugetare și financiare resimțite în contextul crizei de mai multe țări din zona euro. Pe de altă parte, aproape în pură tradiție balcanică, de data aceasta, se arată că suntem prea săraci pentru a ne permite adoptarea euro, că mai întâi trebuie să ne îmbogățim puternic, prin convergență economică reală cu țările UE, și abia apoi să ne gândim la adoptarea euro…

Ambele abordări vor să pară providențiale în legătură cu moneda comună, respectiv cu extinderea zonei euro. În realitate, asemenea critici nu par să surprindă nici esența instituțională a monedei unice și nici, în genere, rolul economic al banilor în societate.

Cert este că, de exemplu în legătură cu adoptarea euro în Europa Centrală și de Est, atitudinea decidenților este mai degrabă una de expectativă. Ceea ce este explicabil, cumva, prin popularitatea în scădere cu care euro a traversat criza economică. Aproape toți decidenții de politică monetară din noile state membre au invocat amânarea aderării la zona euro, adesea cu orizont nedefinit. De exemplu, vrând parcă să expedieze euro către calendele grecești, Viktor Orbán spunea că “Ungaria nu se poate gândi serios la intrarea în zona euro până când dezvoltarea economică nu va atinge 90% din nivelul mediu al statelor din zona euro”.

România măcar a formulat un anumit orizont, chiar dacă pe parcurs țintele temporale și-au făcut concurență reciprocă, în funcție de emitent: 2018, 2019 dar și 2022, pentru a beneficia, printre altele, și de acalmia electorală.

În iunie, România va îndeplini și ultimele criterii de convergență nominală: rata inflației și ratele dobânzilor pe termen lung. Ca atare, din 2015 se poate intra în ERM II și, tehnic vorbind, după 2017 România ar putea adera la zona euro.

În bună măsură și nu de puțini ani, economia românească este deja “euroizată”, mult mai profund și oarecum din alte rațiuni decât atunci când era “dolarizată”, ca protecție anti-inflaționistă. Prețurile autoturismelor, caselor, terenurilor sunt exprimate, în proporții covârșitoare, deja în euro, majoritatea exportatorilor lucrează cu euro, creditul neguvernamental în valută depășește 60% din total, din care cca. 90% este credit ipotecar în euro, depozitele în euro se ridică și ele la aproape 40% iar remiterile românilor din străinătate înseamnă și ele miliarde de… euro. Un asemenea tablou monetar, pe contrasens cu legea lui Gresham, arată că cele mai dinamice segmente ale economiei sunt practic integrate, informal, în zona euro.

2. Convergența reală, apoi moneda unică… De ce nu simultan?!

În cazul României, invitația la expectativă pare a fi justificată mai degrabă prin problemele economiei românești decât prin problemele monedei euro însăși.

În esență, este vorba de problema-deziderat a convergenței reale. Firește că adoptarea euro înseamnă să-ți faci lecțiile, să îndeplinești anumite criterii economice (nominale). În ciuda acestora, există totuși temerea ca nu cumva să fim prinși (altfel) nepregătiți! Altfel spus, pentru ca România să nu-și destrame potențialul de competitivitate, care va fi prins în “chingile” zonei euro, este important ca PIB/locuitor să avanseze mai rapid.

În mod normal, în legătură cu acest argument al convergenței reale, nimic nu s-a schimbat odată cu și pe fondul crizei economice. Datele mari ale problemei erau cunoscute, de la bun început, chiar de atunci când 2015 devenea (prima) țintă pentru adoptarea euro: decalajele mari de bunăstare între România și UE, caracterul comun – adică supra-național – al politicii monetare, cadrul instituțional în care urmau să fie gestionate problemele monetare.

În privința decalajelor de bunăstare, poate fi pomenită – ca inventar publicistic – dezbaterea despre cine ar trebui, mai degrabă, să facă politica monetară pentru “Las Fierbinți”. Căci este clar că, indiferent de ritmul convergenței reale, problema rămâne chiar și dacă România ar atinge, în doar câțiva ani, să zicem 70% din media UE privind PIB real/locuitor. Reducerea decalajelor economice inter-țări nu înseamnă, în mod necesar și proporțional, și rezolvarea decalajelor interne, economice și nu numai. Metafora celor două Românii, una cu un pas în Europa iar cealaltă mult în urma ei, nu se va stinge prea curând, din lipsă de obiect, independent de scenariul monetar, cu sau fără euro.

Pe de altă parte, dincolo de problema convergenței reale și poate mai intens disputată, avem de-a face cu problema (independenței) politicii monetare. Independentă sau nu – de politicile naționale, politica monetară a zonei euro este una comună, uniformă, nu una selectivă, după chipul și asemănarea fiecarei țări membre. În acest sens, printre motivele de îngrijorare sunt pomenite “decalajele de ciclu economic” dintre țările europene. Caz în care, o politică monetară comună va distribui neuniform efectele oricărei eventuale intervenții. Ceea ce este adevărat, însă de neevitat, chiar în cadrul contrafactual al suveranității naționale în plan monetar. Economiile UE sunt, firește, diferite, prin structură, potențial, finanțe publice, grad de îndatorare etc. S-ar putea spune că, în aceeași ecuație a diversității, anumite “decalaje de ciclu economic” traversează și statele (unite ale) Americii, și ele supuse unei politici monetare comune, prin controlul Fed asupra dolarului.

A gândi adoptarea euro în funcție de “alinierea ciclică” a economiilor naționale înseamnă a ignora diferențe structurale profunde, fundamente microeconomice, în esență. Iar dacă miza este una reformistă, atunci anticamera euro nu garantează, prin ea însăși, mai multă ajustare.

În ultimă instanță, dacă politica monetară națională ar accelera durabil convergența reală și, în același timp, prezența în anticamera euro ar desăvârși reformele economice și instituționale, atunci de ce ar mai fi nevoie de adoptarea euro?! Căci astfel, performanța ar fi asigurată doar prin încremenirea euro în stadiul de proiect…

3. Euro și modelul social european

În esență, însă, chiar euro poate fi catalizatorul dezîncremenirii Uniunii Europene. În cadrul instituțional actual, principala realizare a monedei unice este impunerea de “constrângeri tari”, ceea ce mai disciplinează politicile naționale. Astfel, euro poate trage frâna unui model economic quasi-falimentar, care s-a hrănit decenii de-a rândul prin deficite, inflație și datorie publică. Prinsă în mrejele statului bunăstării, cu promisiuni universale de securitate socială și locuri de muncă, Europa a amânat sistematic “nota de plată”. Însă niciun prânz nu este gratuit, cum ar spune economiștii…

Să ne amintim, de exemplu, titlul-avertisment prin care guvernatorul BCE, Mario Draghi, anunța apusul modelului social european (Continental’s social model is ‘gone’, The Wall Street Journal Europe, februarie 2012). În absența euro, sau mai bine spus a unui euro ținut din scurt, pe model german, probabil că agonia, respectiv iluzia statului bunăstării ar mai fi continuat un timp. Criza economică doar a grăbit trezirea din latență a monstrului datoriilor publice. De exemplu, datoriile publice ca pondere în PIB au ajuns la 175% în cazul Greciei, 132% Italia, 130% Portugalia, 125% Irlanda… ceea ce oferă imaginea dezastrului, în special pentru țările PIIGS.

Aranjamentul instituțional al zonei euro perturbă tendințele de monetizare a datoriilor, prin transferarea acestora de la scară națională la nivel european. În cadrul UE, problemele intră într-un registru diferit în comparație cu paradigma naționalismului monetar. Diferențele inter-țări în materie de datorie publică și logica decizională comunitaristă generează fie soluții generale, fie un soi de “checks and balances” în rezolvarea problemelor individuale.

Lipsite de pârghiile naționalismului monetar, guvernele sunt în situația de a abandona - nu neapărat din convingere - rețeta expansiunii bugetare și a deficitelor. Astfel se ajunge, vrând-nevrând, la o anumită disciplinare a “statului bunăstării”, uneori chiar și cu prețul unor reforme și măsuri impopulare.

În Grecia, de exemplu, structura hipertrofiată a statului a fost supusă un crud exercițiu curativ: deficitul bugetar a fost asanat, în 2010-2011, cu mai mult de 8 puncte procentuale din PIB, numărul bugetarilor s-a redus cu cca. 80.000 iar salariile acestora au scăzut în mai multe runde, vârsta de pensionare a crescut, salariul minim a scăzut…

În Spania, de exemplu, soluția anti-criză inițială a fost expansiunea rapidă a cheltuielilor publice. Însă, în primăvara lui 2009, cursul politicii bugetare a trebuit inversat, odată ce Spania a fost în imposibilitatea de a-și finanța deficitul bugetar. Astfel, politicile economice au fost sortite să se axeze pe rigoare bugetară și reforme structurale: în articolul 135 din Constituție a fost introdus principiul echilibrului bugetar, atât pentru bugetul central cât și pentru administrația publică locală, cheltuielile publice au scăzut drastic, piața muncii a fost supusă liberalizării etc.

În acest cadru, avantajele convenționale ale adoptării euro, cum ar fi reducerea costurilor de tranzacție și reducerea riscului valutar, sunt doar “argumente prozaice”, în termenii lui Jesús Huerta de Soto. Esențială este influența profundă a monedei comune în disciplinarea politicilor economice din UE, în impunerea de reforme structurale, altminteri greu de conceput…

Atunci când și acolo unde există ancore monetare sănătoase, statul bunăstării nu poate întreține la nesfârșit iluzia prosperității. Mai devreme sau mai târziu, economia scoate la suprafață costurile reale ale politicilor populiste, ale sistemelor sociale care au grevat asupra competitivității economiilor europene.

4. Euro-cap germanic vs. euro-pajură latină

Firește, euro nu este instrumentul perfect, care să furnizeze garanția imuabilă a stabilității monetare. De altfel, acest lucru este valabil pentru orice monedă supusă unei politici discreționare. Iar euro nu face deloc notă discordantă în materie de discreționarism monetar, fie și numai dacă invocăm, ad litteram, celebrul “Whatever it takes” al guvernatorului Draghi. Din fericire, decidenții europeni nu par dispuși, cel puțin deocamdată, să îngroape forța instituțională a monedei comune, pentru a salva euro doar în calitate de simbol monetar.

Împovărat de criză, euro a suscitat diverse scenarii revizioniste, de la anume exit-uri (Grecia, Germania), până la scenariul dezintegrării monetare. Nu este nevoie de complicate exerciții de imaginație pentru a înțelege că, în absența euro, alternativa este “întoarcerea în trecut”. În aranjamentul instituțional actual din domeniul monetar, revenirea nu înseamnă altceva decât sistemul naționalismului monetar, în care statele își vor struni politicile monetare pentru diverse obiective, mai mult sau mai puțin politice, de la oblojirea deficitelor bugetare și a datoriei publice, până la “războiul” competitivității asupra cursului de schimb… Și ar fi instructiv, în acest repetoriu al naționalismului monetar, să ne (re)amintim de tradițiile inflaționiste naționale (cu două cifre, în anii 1980) care au acompaniat statele (bunăstării) europene.

“Tragedia monedei euro”, în termenii editoriali ai lui Philipp Bagus, va interveni imediat ce guvernele vor reuși să facă din moneda comună mijlocul prin care să amâne și să-și mascheze problemele, mai degrabă decât să le rezolve, fie că ne referim la povara bugetar-fiscală a statelor membre, fie la deficitele de competitivitate ale economiilor UE.

Dacă euro va deveni tentat să joace rolul de “plasă de siguranță” pentru problema deficitelor și a datoriilor publice, atunci hazardul moral va adânci și mai mult cercul vicios al derapajelor bugetare și monetare. În cele din urmă, UE ar putea sfârși chiar mai rău decât în scenariul concurenței între monede naționale, pe o piață comună liberă.

Este limpede că prosperitatea economică și chiar viitorul UE depind de euro, mai exact de acel euro pe care guvernele europene vor alege să îl suporte. Fie un euro-cap germanic, care să continue tradiția disciplinei monetare à la Bundesbank, fie o euro-pajură latină, care ar întreține status-quo-ul statal al modelului social european.

Dacă însă logica economică nu va predomina, atunci viitorul euro, cap-germanic sau pajură-latină, se va juca (precum) la… ruleta rusească.

 

Textul de față a fost publicat iniţial pe Hotnews.ro, 18.05.2014.