Drepturile de proprietate joacă un rol central în istoria economică începând cu perioada renascentistă, simultan cu acumularea capitalului bancar și înflorirea comerțului. Drepturile de proprietate au fost unul dintre punctele cheie în evoluția istorică a modernității de la teoria lui John Locke care afirmă că dreptul de proprietate (asupra terenului) este  obținut prin modificarea acestuia prin muncă și deci revine celor care transformă bunul respectiv, la revoluția franceză unde se ridică problema distribuției și a dreptului de proprietate prin justa dobândire a bunurilor, până la teoriile marxiste a proprietății colective și la neoliberalismul secolului al XX - lea fondat pe dreptul proprietății individuale. În general, în societatea contemporană occidentală, dreptul la proprietate este din punct de vedere istorico-cultural nu doar un drept nediscutabil (cel puțin în aparentă) acesta fiind un drept fundamental ancorat în constituție și documentat prin titluri de proprietate, ci și un fundament ideologic care permite funcționarea economiei contemporane în parametrii ei actuali.

“Nimic nu este cu adevărat al nostru, de care un altul ne-ar putea priva.”  Thomas Jefferson 

“Ambele, dreptul la liberă exprimare și drepturile de proprietate, aparțin legal persoanelor fizice , dar funcția lor reală este de tip social" - Thomas Sowell 

Această valoare a proprietăți private ca element fundamental pentru funcționarea societății liberale așa cum o cunoastem astăzi, poate fi explicată  pornind de la ipoteza “Tragediei bunurilor comune” lansată în 1968 de biologul Garett Hardin. Astfel orice bun comun , care este finit, va fi exploatat cât mai mult în cazul unei proprietăți comune , deoarece toți utilizatorii acestuia se tem de faptul că acesta va fi epuizat înainte că ei să-l poată accesa. Astfel se ajunge la disoluția bunului respectiv în cazul unei proprietăți comune ca urmare a suprautilizarii.  

In acest sens, este logic ca fiecare bun, o dată ce a fost dobândit prin mijloace juste să revină exclusiv proprietarului, care se presupune, că îl va folosi în modul cel mai responsabil și sustenabil. 

Totuși, în numeroase domenii dreptul la proprietate este îngrădit, din diverse raționamente de tip social sau economic, care de cele mai multe ori însă sunt fundamentate cultural. 

Modul în care este reglementat dreptul de proprietate asupra subsolului în cele două mari spații culturale occidentale este poate cel mai bun exemplu în acest sens. Dacă în Europa Centrală și de Vest, se consideră că cetățeanul nu poate decide și negocia dreptul asupra resurselor subsolului corespunzătoare terenului pe care îl deține, deoarece statul ar aloca acest drept într-un mod mai informat și responsabil,  în Statele Unite ale Americii acest drept poate aparține persoanelor fizice care dețin terenul, poate fi gestionat de aceștia și cedat independent de dreptul asupra terenului și de interferența statului. Astfel în Statele Unite distingem între “surface rights” (drept de proprietate asupra terenului) și “mineral rights” (drepturi asupra resurselor subsolului), care pot fi cesionate, vândute separate sau împreună cu terenul,  sau păstrate în proprietatea cetățeanului care deține inițial terenul.

Stabilirea drepturilor de proprietate: factori de influență  

Dreptul de proprietate asupra bunurilor, terenurilor și resurselor subsolului  este un concept care evoluează în diferite societăți și forme de guvernământ în funcție de următoarele criterii:

- validitatea acestui drept (condiționată de dobândirea prin mijloace juste a proprietății)

- interesul public  (suspendarea dreptului la proprietate individuală în cazuri de “interes public”)

- dreptatea distributivă (John Rawls)

- dreptul de proprietate ca sursă de inovație și libertate ( Nozick)

iar , mai recent:

- sustenabilitatea modului în care se folosește acest drept de proprietate; având în vedere diminuarea resurselor primare la nivel mondial și suprapopulare.

Spre deosebire de orice alt drept asupra unui bun mobil, dreptul de proprietate asupra terenurilor și/sau a resurselor subsolului presupune câteva particularități, motiv pentru care este reglementat atât de diferit chiar în spațiile culturale care aderă la aceleași valori liberal-democratice cum sunt Statele Unite și Europa:

- interesul colectiv

- faptul că resursele agricole/ subsolului sunt neregenerabile

- necesitatea unei investiții substanțiale

- imposibilitatea exercitării acestui drept într-un spațiu delimitat strict fără a afecta proprietățile adiacente, interdependența sa

Interese și implicații  

Pentru a înțelege mai bine care sunt mizele acestor abordări și a analiza potențialele efecte rezultate în funcție de structura proprietății asupra subsolului putem porni de la  ipoteza unui proiect care presupune valorificarea acestor resurse  și actorii economici, “stakeholders”,  implicați în acest proiect : statul, comunitatea, proprietarul de drept inițial al terenului care nu exploatează resursele respective și un potențial proprietar care este interesat de exploatarea acestora.

Spre deosebire de majoritatea drepturilor de proprietate  unde orice decizie asupra proprietății respective are repercusiuni doar asupra persoanei în posesia căreia se află bunul și asupra bunului în sine, resursele natural constituie un caz aparte deoarece exercitarea sau ne-excercitarea drepturilor de proprietate au consecințe vaste. 

Proiectul în sine implică un trade-off între beneficii și costuri. Beneficiile pot fi de ordin economic, social (scăderea șomajului, dezvoltarea industriilor adiacente, crearea de noi competențe, dezvoltarea tehnologică), iar costurile se pot manifesta în planul mediului, economic și social (de exemplu “crowding out” al investițiilor existente care pe termen scurt nu dețin același randament al investițiilor, dar pe termen mediu ar fi mai sustenabile  și ar putea genera o creștere constantă cu o valoare reală superioară;  supraevaluarea monedei naționale, externalități de mediu).

În funcție de repartiția acestor costuri avem în general două linii strategice. 

Una pe termen mediu și scurt unde beneficiile sunt mai evidente și cea pe termen mediu-lung unde costurile sunt mai evidente. Orice calcul rational de rentabilitate a unui proiect de exploatare a resurselor naturale (fie că decizia este luată la nivel individual sau statal) trebuie să fie bazată pe evaluarea proiectului într-un sistem de discounted cash flow considerând toate aspectele menționate.

Factori care influențează un proiect de exploatare a resurselor

 
În cazul resurselor naturale se ridică numeroase probleme, iar decizia referitoare la exploatarea acestora va depinde de puterea de negociere a actorilor implicați; de rezultatul financiar și impactul pe termen mediu al proiectului dar și de criterii macroeconomice: creștere economică,  sustenabilitate, etc.

Există în mod cert două variante de reglementare a dreptului asupra subsolului:  primul, modelul american care cedează acest drept în totalitate individului , pe cealaltă parte modelul European, care în baza contractului social și a unui know-how mai vast, alocă a priori acest drept statului. Ar fi de conceput și o formă hibridă în care comunitatea (statul sau  individul)  să aibă un drept de veto asupra exploatării resurselor, însă legiferarea acestuia s-ar dovedi foarte complexă.

Este însă important ca în orice moment al unor decizii de exploatare a resurselor subsolului, să fie luați în considerare toți “stakeholders” pentru a evita încălcări ale drepturilor de proprietate individuale sau compromiterea unor interese colective de termen mediu. 

Pe de-o parte, ar trebui ca statul să poată decide asupra exploatării unor resurse naturale ale subsolului,  în locul comunității sau individului în cazul unor crize majore energetice sau de subzistență (o eventuală criză alimentară), pentru a asigura o valorificare corectă și rapidă . Pe de altă parte sintagma de criză sau interes public poate servi oricând drept paravan pentru interese private sau abuzuri ale statului.

O soluție unitară nu poate fi găsită, iar riscuri în gestionarea dreptului de proprietate asupra resurselor subsolului există - atât în sistemul american care plasează acest drept in sfera individuală, cât și în cel european în care statul este proprietarul resurselor subsolului, în scopul binelui colectiv. 

Concluzii

1. Soluția pe termen mediu pentru reglementarea acestor probleme, ar fi înțelegerea factorilor de decizie și o distribuție mai echilibrată a drepturilor asupra resurselor naturale  între stat și individ. Acestea ar putea fi sub forma unui drept de veto, a gestionării transparente a riscurilor și a redevențelor (fie că acestea revin statelor sau persoanelor),  etc. 

2. Chiar în cazul în care bunurile subsolului reprezintă bunuri strategice, de interes colectiv, dreptul individului asupra subsolului ar putea fi extins, pentru a permite responsabilizarea acestuia; statul, în măsura în care vrea să fundamenteze un drept real asupra proprietății trebuie să garanteze și integritatea acestui drept.  

3. Este importantă găsirea unei modalități de încludere a externalităților de mediu în structura costurilor de exploatare, pornind de la premisa că un drept real și deplin este unul care nu poate fi alterat.

Astfel proprietarul are dreptul deplin asupra prorietatii sale, ceea ce evident ar include și dreptul de veto față de o modificare provenită din exploatarea subsolului pe terenurile adiacente, care ar afecta bunul (terenul) pe care îl deține.

4. Pe măsură ce resursele strategice (vitale și non-vitale) se împuținează,  drepturile de proprietate asupra subsolului vor deveni un subiect cu importanță majoră care trebuie evaluat de la caz la caz și cu maximă responsabilitate, în primul rând față de individ și societate și mai puțin din punctul de vedere al profitabilității imediate.