Performanța economică a Republicii Populare Chineze frizează în mod cert miracolul. Începând cu reformele demarate de Deng Xiaoping în 1979, ultimele trei decenii au însemnat o rată medie de creștere anuală a produsului intern brut de peste 9%. Este un superb record mondial, care a ridicat deasupra limitei sărăciei extreme circa 600 de milioane de persoane și a transformat China în cea de-a doua economie a lumii, după cea a Statelor Unite ale Americii. Circa 300 de sate dispar în fiecare zi în China, făcând loc expansiunii facilităților industriale și elementelor gigantice de infrastructură. Circa 400 de milioane de chinezi sunt calificați drept migranți interni și se relocalizează către orașele chineze, ale căror dimensiuni devin colosale. Aglomerări urbane cu peste 20 de milioane de locuitori fiecare, Shanghai, Beijing sau Chongqing sunt spectaculoase prin dezvoltarea lor. Pentru cine nu a auzit încă de orașul Baoding, o informație este suficientă: are circa 12 milioane de locuitori. Această dimensiune a populației este cam cât a Londrei și Berlinului la un loc. Sau, dacă este să gândim altfel, cât a Finlandei și Danemarcei luate împreună.

Această creștere economică masivă, vizibilă atât cu ochiul liber, cât și din avion, a ridicat și întrebări cu privire la continuitatea ei în viitor. A fost suficientă o scădere a ratei de creștere a PIB-ului la 7% în primul semestru al anului 2015 pentru ca unii analiști să anunțe finalul miracolului chinez. Yasheng Huang (Boston Globe) titra „Sfârșitul modelului de creștere al Chinei”, iar Zheng Liu (Centrul de studii ale bazinului Pacific) se întreba, în același sens, dacă „Este miracolul creșterii Chinei gata?”, Scăderile bursei din Shanghai și volatilitatea sa accentuată din ultima lună par a scoate la iveală primele dubii serioase cu privire la performanța economiei chineze, nefiind legate de anumite cauze imediate.

Asemenea dileme nu sunt însă noi. Redescoperirea evidentului nu onorează pe nimeni. Căci economia chineză a fost în toată această perioadă, și încă mai este, din punct de vedere sistemic, un catâr. Adică o combinație între un cal și un măgar. Altfel spus, include pe lângă elemente de capitalism și economie de piață și o structură de tip socialist și de economie planificată. Pentru unii analiști, această combinație a fost trâmbițată ca fiind o „economie socialistă de piață”, un „capitalism de stat”, un nou model economic, „o țară, două sisteme”. Există însă o diferență fundamentală în a combina două culori, dovadă fiind zebra și măgarul: prima este albă cu dungi negre (sau neagră cu dungi albe, după cum considerați), iar al doilea este gri. Din punct de vedere al sistemului economic asociat cu perioada de dezvoltare, China a fost mai mult o zebră decât un măgar.

În mod interesant, rețeta de succes pentru economia chineză a fost până în prezent, cel puțin în opinia prezentului autor, deschiderea economică. Spre deosebire de alte țări în curs de dezvoltare (de fapt, a majorității covârșitoare a lor), care se bazează pe asistență economică internațională, ajutor public sau rețete de tip keynesist promovate de către organizațiile internaționale, China a urmat calea mult mai oportună și deja validată a liberalizării economice. Până la urmă, secolele XVIII-XIX au demonstrat acest lucru în ceea ce privește țările occidentale. Întreaga politică de reformă a Chinei s-a bazat pe crearea centrelor on-shore și a „orașelor deschise” din regiunea de coastă, acolo unde reglementările au fost special adaptate pentru a crea un mediu de afaceri atractiv pentru companiile private, mai ales a celor străine. Performanța economică a Chinei din ultimele decenii se datorează, în mod fundamental, acestui tip de politici.

Participarea masivă a capitalului străin – în principal sub forma investițiilor străine directe – a antrenat după sine și diseminarea creșterii economice către companiile chinezești, atât de stat, cât și private. Guvernul chinez – prin intermediul mai ales al companiilor de stat – a construit infrastructura de la baza economiei private care a apărut ca urmare a investițiilor străine. Ulterior, rețeta dezvoltării de pe coastă a început să fie aplicată – de această dată cu o mai mică participare a companiilor străine – și în interior. Această strategie a cunoscut un succes semnificativ, China devenind, prin companiile sale, un maestru al construcției de infrastructură și dezvoltând o adevărată diplomație a infrastructurii (proiecte precum Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură dovedind-o din plin). Raportările privind creșterea PIB-ului erau acoperite de aceste proiecte masive. Mai mult, Africa, America Latină și unele țări din Asia sunt studii de caz, zone în care Beijing-ul a început să exporte acest model de dezvoltare cantitativ.

Cu toate acestea, trecerea Chinei de la o dezvoltare fundamentalistă – adică cantitativă – la una calitativă – care să producă valoare prin creativitate – este ceva care se poate mai puțin planifica. Or, aici au fost dintotdeauna puse limitele acestei performanțe. Numeroși economiști de factură clasic-liberală au subliniat faptul că este o iluzie a combina socialismul cu capitalismul într-o formă sustenabilă. Cele două sisteme sunt fundamental incompatibile. După cum spunea Ludwig von Mises, „politicile căii de mijloc duc (tot) către socialism”. Autoritatea politică, atunci când urmărește obiective de natură politică, nu va fi niciodată mulțumită de rezultatele pe care le aduce economia de piață. Piața servește consumatorul așa cum este el, cu slăbiciunile și mentalitatea lui. 

După cum se spune în development economics, țările mai puțin dezvoltate au un avantaj în încercarea de a recupera decalajul de dezvoltare față de țările dezvoltate. Ele pot aplica rețeta pe care o constată la țările deja dezvoltate. Astfel, în acest context, este posibil ca o formă „ușoară” de planificare economică să funcționeze până la un punct deoarece ea practic copiază modelul deja testat și validat. Bineînțeles, în acest model, infrastructura constituie premisa dezvoltării.

Dilema care apare însă odată cu recuperarea, chiar și parțială, a decalajului de dezvoltare este direcția care urmează a fi adoptată în continuare. Nu poți construi la infinit blocuri, zgârie-nori, autostrăzi, gări și aeroporturi când cererea de așa ceva pare a nu mai fi evidentă. După etapa cantitativă, economia de piață direcționează capitalul către descoperirea de adevărate avantaje competitive, bazate pe cunoaștere și abilități dobândite de forța de muncă. Or, acest proces de descoperire implică inovare, mecanisme de asumare a riscului de către oamenii de afaceri, precum și de gestiune a sa la nivelul economiei prin diseminarea sa către acei actori economici care au capacitatea și disponibilitatea de a-l asuma.

În mod fundamental, acest mecanism de descoperire este realizat într-o economie de sectorul financiar. Or, una dintre slăbiciunile fundamentale ale economiei chineze este însuși acest sector. Majoritatea covârșitoare a economisirilor populației chineze ajunge în sectorul bancar (doar 1 din 30 de cetățeni chinezi deține acțiuni), deținut în proporție de 98% de băncile de stat. Iar băncile de stat canalizează capitalul, în proporție de 75%, către întreprinderile de stat. Această dominare a alocării creditului și, în esență, capitalului, de către firmele publice vine în mare contrast cu ponderea lor în producția industrială, evaluată de Nicholas Lardy de la Institutul Peterson de Economie Internațională din SUA la circa 25% (citat de BloombergView).

Toată discuția se poartă în condițiile în care rata de economisire pe familie a crescut în China de la 15% în 1990 la 30% în 2014. De fapt, această rată ridicată reprezintă un mecanism esențial al dezvoltării economice alături de investițiile străine directe, conform perspectivei clasic liberale. Iar direcționarea lor către întreprinderile de stat, orientate fundamental și aproape exclusiv către dezvoltarea infrastructurii și care prin definiție nu sunt gestionate pentru a fi inovative, duce la o pierdere masivă de eficiență economică și prosperitate. Iată cum apar și discuțiile cu privire la continuitatea miracolului sinic.

Citind manualele de economie occidentale, liderii chinezi au ajuns la concluzia că o continuare a creșterii economice este posibilă doar prin creșterea consumului intern. Nimic mai eronat. Ba dimpotrivă, ratele ridicate de economisire sunt principalul motor pentru o țară cu încă un deficit de capital. Rețeta keynesistă a creșterii economice poate fi greșeala fatală de politică economică a Chinei. Cât îi va lua leadership-ului de la Beijing să conștientizeze acest lucru nu putem ști. Însă, spre binele economiei mondiale și al prosperității generale, să sperăm că destul de repede.

Leadership-ul chinez se află cu siguranță în fața unei mari provocări și inevitabil va trebui să facă o alegere crucială: să mențină controlul și elementele de planificare economică în scopul urmării unor obiective strategice de natură politică sau să liberalizeze și mai mult sistemul, cu o opțiune decisivă către o reală privatizare în toată țara pentru a atinge o stare de prosperitate ridicată pentru toată China. Dacă va opta pentru prima, probabil că modelul de creștere economică chinez și-a atins limitele. Singura cale rămasă este de a-l replica și în restul Chinei și, potențial, în străinătate. Dar China nu va ajunge probabil cea mai mare economie din lume. Și nu va avea un rol decisiv în direcționarea dezvoltării economice globale. Dacă va opta pentru a doua, este posibil ca dezvoltarea economică a Chinei să facă un salt calitativ. Care i-ar deschide mai multe opțiuni și oportunități, dar va implica și multe provocări.

 

Acest articol a fost publicat inițial în revista Economistul, nr. 29-30, 31.08.2015