Comportamentul oamenilor este modelat de stimulentele şi constrângerile cu care aceştia sunt confruntaţi. În calitatea noastră de consumatori şi producători suntem atenţi la câştigurile pe care sperăm să le obţinem în diferite variante posibile de acţiune. Orice analiză a comportamentului oamenilor în diferite ipostaze ale acestora - antreprenori, manageri, politicieni, birocraţi - trebuie să înceapă cu studiul atent al stimulentelor şi constrângerilor cu care ei se confruntă. Concluziile logice la care ajungem astfel vor avea o mare putere explicativă întrucât pot fi aplicate comportamentului uman... indiferent de locul şi timpul observării.

Managerii

Managerii sunt angajaţi de proprietari la conducerea de zi cu zi a afacerii şi au sarcina de a reprezenta cât mai bine interesele proprietarilor. Proprietarii îşi doresc cel mai adesea obţinerea unor dividende cât mai mari şi creşterea cursului acţiunilor la bursă. Acţionarii (sau cel puţin unii dintre ei) mai pot avea şi alte obiective cum ar fi dezvoltarea comunităţii în care acţionează, recunoştinţă din partea salariaţilor, neimplicarea în afaceri care dăunează mediului înconjurător, o conducere a afacerilor onestă (de exemplu, fără a se recurge la mită în obţinerea contractelor). Multitudinea de obiective ale acţionarilor nu diminuează importanţa analizării motivaţei profitului din două motive. În primul rând, înainte de a deveni o sarcina pentru manageri, un obiectiv trebuie să fie împărtăşit de majoritatea deţinătorilor de acţiuni. Dacă un grup de acţionari minoritari doresc urmărirea şi a unui alt obiectiv decât profitul, ei vor trebui să îi convingă pe ceilalţi acţionari astfel încât propunerea lor să obţină o majoritate de voturi. În al doilea rând, deşi la prima vedere un obiectiv poate să pară a nu avea nimic de-a face cu urmărirea profitului, o analiză mai atenta dovedeşte că urmărirea acelui obiectiv conduce pe termen lung la o creştere a profitului. În aceasta categorie se înscriu multe din aşa-zisele responsabilităţi sociale ale firmelor. Cheltuielile (aparent altruiste) făcute de oamenii de afaceri abili pentru proiecte „sociale" (bine-înţeles marketizate corespunzător) se vor traduce în sporirea profitului.

Corporaţiile moderne au un număr mare de acţionari. Deciziile cu privire la numirea managerilor sunt decizii colective ale acţionarilor. Expresia decizie colectivă este însă inexactă. Numai persoanele individuale sunt dotate cu raţiune şi pot decide. Altfel spus, pentru ca un organism participativ sa poată funcţiona este nevoie de un set de reguli care să guverneze agregarea deciziei individuale şi formarea deciziei colective. În cazul corporaţiilor aceste reguli sunt stipulate în statut. Analiza stimulentelor pe care le are un acţionar minoritar de a încerca schimbarea unui manager incompetent scoate la iveala o posibila slăbiciune a funcţionării firmelor. Pentru a determina o schimbare, acţionarul trebuie să convingă şi alţi acţionari că un alt manager ar putea duce la creşterea profitabilităţii. Eforturile sale de monitorizare a situaţiei curente şi de convingere a altor acţionari sunt activităţi care presupun suportarea unor costuri. În caz de succes însă, beneficiile (sub forma unor profituri mai mari) vor trebui împărţite cu alţi deţinători de acţiuni. Stimulentele pe care le are acţionarul individual pentru monitorizarea activităţii managementului sunt, deci, destul de slabe.

Managerii apar astfel ca agenţi ai acţionarilor. Dacă vor avea succes în atingerea obiectivului stabilit de acţionari, ei au de câştigat în plan personal. Un manager abil îşi va da însă seama că va putea câştiga chiar şi dacă nu îşi dedică întreaga energie creşterii profitabilităţii firmei.

Putem imediat întrevedea o problemă care e probabil să apară atunci când acţionarii nu se află ei înşişi la conducerea afacerilor: în ce măsură vor urmări managerii interesele acţionarilor? Altfel spus, care sunt stimulentele şi constrângerile managerilor pentru obţinerea profitului?

Cu toate că nu există soluţii perfecte, funcţionarea liberă a pieţelor a condus la câteva metode de diminuare a tentaţiei managerilor de a devia de la urmărirea profitului.

Managerii oferă servicii utile datorită talentului şi abilităţilor pe care le-au dobândit în timp, în urma investiţiilor făcute în pregătirea profesională şi a experienţei dobândite. Aceste servicii fac obiectul schimburilor pe o piaţă specifică: piaţa managerilor. În măsura în care întreprinderile conduse de ei sunt profitabile, managerii sunt mai bine sau mai prost cotaţi pe această piaţă. În eventualitatea schimbării job-ului său actual, un manager se aşteaptă la creşterea venitului după cât de apreciate sunt serviciile sale pe piaţă. Dată fiind poziţia privilegiată pe care ei o au în raport cu acţionarii în ceea ce priveşte accesul la informaţii referitoare la firmă, managerii pot înşela încrederea cu care au fost investiţi de acţionari. Cota unui manager pe această piaţă mai depinde astfel de un element important: reputaţia pe care acesta şi-a construit-o. Urmărindu-şi propriul interes, managerul va promova interesele acţionarilor întreprinderii sale.

Un alt mecanism prin care acţionarii se pot asigura că managerii acţionează în interesul lor este participarea managerilor la profit. Acţionarii pot conveni cu managerii un contract prin care performanţele superioare ale firmei vor duce la creşterea veniturilor managerilor.

Piaţa capitalurilor conduce la un alt stimulent pentru manageri de a fi eficienţi. Dacă o întreprindere este prost condusă, acţiunile sale la bursă vor avea tendinţa de scădere. Dacă investitorii cred că activitatea întreprinderii poate fi îmbunătăţită prin schimbarea echipei manageriale, ei vor face o ofertă de preluare. Odată cu dobândirea majorităţii, noii acţionari vor înlătura managerii ineficienţi. Datorită perspectivei de a îşi pierde jobul, managerii au un stimulent puternic de a fi eficienţi.

Funcţionarea liberă a pieţelor conduce astfel la descoperirea unor mecanisme instituţionale care diminuează pericolul ca interesele acţionarilor să nu fie bine reprezentate de managerii oportunişti. Ne putem imagina situaţia în care problemele descrise ar fi fost considerate de nerezolvat într-o economie liberă şi s-ar fi recurs la planificarea centralizată a economiei. Oamenii nu ar mai fi avut ocazia să descopere soluţii pe cale privată şi ordinele date de stat ar fi înlocuit economia liberă.  

Birocraţii

Stimulentele şi constrângerile pe care le au birocraţii în activitatea lor sunt total diferite de cele ale managerilor întreprinderilor care urmăresc obţinerea profitului. Analiza acestora ne va duce la formularea unei concluzii cu totul opuse cu privire la comportamentul lor.

Birocraţii sunt angajaţi ai administraţiei de stat centrale sau locale şi ai diferitelor agenţii de reglementare ale statului. Denumirea „oficială" a acestei categorii de salariaţi este aceea de funcţionari publici, dar în teoria economică bureaucrat şi bureaucracy sunt termenii uzuali folosiţi.

Birocratul nu se bucură de prea mare încredere în ochii publicului. Acesta este privit ca fiind lipsit de iniţiativă, dezinteresat, leneş şi gata oricând să ia mită. În analiza comportamentului birocratului vom pleca însă de la ipoteza că acesta nu este diferit de oamenii de afaceri sau de manageri. Nu este nevoie de însuşiri speciale pentru ca cineva să devină funcţionar de stat. De fapt, există numeroase cazuri în care, încercând să-i eficientizeze activitatea, politicienii numesc un manager cu reputaţie în fruntea unui birou guvernamental. Cazul invers este de asemenea des întâlnit, dar şi mult mai controversat: şeful unui birou poate deveni manager. Birocraţii nu sunt nici mai răi nici mai buni decât corespondentul lor care acţionează în întreprinderi private. Dacă analiza comportamentului birocratului ne va duce la concluzia că acesta acţionează diferit decât managerul, acest fapt nu poate fi rezultatul unor însuşiri diferite ale celor două categorii.  

Spre deosebire de o firmă privată, un birou guvernamental nu urmăreşte obţinerea profitului. Scopul biroului este furnizarea unui serviciu în schimbul unui buget pe care îl primeşte periodic de la stat. Bunul sau serviciul produs de birou nu se vinde pe piaţă şi deci gradul în care este preţuit de consumatori nu se poate determina. Asta nu înseamnă că bunul sau serviciul nu are valoare. Înseamnă doar ca valoarea sa pentru consumatori nu se poate afla. Este posibil ca aceasta sa fie chiar negativă, adică producerea acelui bun sau serviciu să presupună costuri mai mari decât beneficiile. Există un număr de motive (discutate mai jos) pentru care putem aprecia că aceste cazuri nu sunt deloc rare.

Unele birouri obţin în schimbul serviciilor o taxă, dar aceasta de cele mai multe ori nu acoperă costurile făcute. O eventuală diferenţă pozitivă dintre veniturile obţinute din taxarea beneficiarilor serviciului şi costuri nu poate fi însuşită nici de şeful biroului, nici de ceilalţi birocraţi. Aceasta fie este preluată de bugetul de stat, fie este folosită de birou conform unor reguli precise. Motivaţia profitului este diferenţa esenţială dintre o firma privată şi un birou şi motivul principal al diferenţelor dintre comportamentul managerului şi birocratului.

În cazul biroului, în absenţa profitului eficienţa devine o noţiune fără înţeles. Eficienţa firmelor private este rezultatul acţiunilor voluntare ale multor indivizi care decid cum să îşi cheltuiască venitul astfel încât să obţină o satisfacţie cât mai mare.  Funcţionarea oricărui birou guvernamental se bazează pe finanţarea de stat, adică pe obţinerea de venituri pe cale coercitivă. Ori ideea de eficienţă nu poate exista în lipsa comportamentului voluntar. Consecinţa este că nu există un instrument precis care să poată fi folosit pentru aprecierea măsurii în care biroul îşi atinge cu succes obiectivele pentru care a fost creat. Un birou nu poate fi apreciat ca fiind mai eficient decât altul care furnizează acelaşi serviciu într-o altă zonă geografică. Astfel, nici birocraţii nu pot fi răsplătiţi (cu un salariu mai mare sau bonusuri, de exemplu) pentru succes şi nici penalizaţi pentru insucces.

Politicienii care îi supervizează activitatea pot răsplăti şeful unui birou cu un salariu mai mare, cu promovarea pe o poziţie mai bună (într-o altă agenţie guvernamentală sau chiar în guvern), sau cu perspectiva angajării într-o firmă privată pe o poziţie manageriala. Recompensa obţinută de şeful de birou nu are însă nici o legătură cu satisfacerea consumatorilor. Ea vine ca urmare a succesului cu care acesta a putut folosi resursele biroului pentru a-l ajuta pe politician în atingerea obiectivelor lui.

Întrucât obţinerea profitului nu poate fi un obiectiv pentru şeful unui birou guvernamental, acesta trebuie să se supună unor reguli precise, concretizate în legi şi norme de funcţionare.  Cum pentru o întreprindere privată obţinerea profitului este condiţionată de mulţumirea consumatorilor, activitatea managerului acesteia va consta în primul rând în identificarea şi satisfacerea dorinţelor consumatorilor. Şeful unui birou nu trebuie să îşi facă griji de gradul în care consumatorii serviciului său sunt satisfăcuţi. Şi chiar dacă ar fi interesat de acest lucru, el nu dispune de un instrument precis de măsurare a satisfacţiei consumatorilor. Scopul şefului biroului va fi supunerea la reguli. Un şef de birou va fi apreciat de politicianul care îi supervizează activitatea în funcţie de gradul în care regulile primite au fost sau nu aplicate. Politicianul va fi cu siguranţă interesat de aprecierea consumatorilor, dar el va avea un stimulent puternic de a folosi resursele biroului pentru câştigarea următoarelor alegeri. Aplicarea ierarhică a regulilor reprezintă astfel o caracteristică a managementului birourilor, iar o altă diferenţă importantă între firma privată şi biroul guvernamental este ruperea în cazul celui de-al doilea a relaţiei dintre satisfacerea consumatorilor şi aprecierea (implicit şi veniturile) şefului biroului.

Relaţiile care se stabilesc între şeful unui birou guvernamental şi politicianul care are sarcina de a îi monitoriza funcţionarea este diferită de relaţia dintre acţionari şi manageri în cazul întreprinderilor private. Politicianul are stimulente slabe de a monitoriza atent birourile şi de a le îmbunătăţi activitatea. Instrumentele pe care acesta le are la dispoziţie sunt de multe ori ineficiente. În plus, legea care reglementează activitatea funcţionarilor publici este menită a-i apăra pe birocraţi de acţiunile discreţionare ale politicienilor. Aceştia nu pot fi concediaţi sau penalizaţi decât în cazuri extreme.

Stimulentele şi constrângerile diferite ale celor două categorii explică şi tipurile de personalitate diferite care e probabil sa se bucure de succes pe plan profesional. Piaţa va răsplăti managerii întreprinzători şi inventivi, dispuşi să îşi asume riscul introducerii unor noi produse sau tehnologii. Birocraţii vor tinde sa fie conservatori: vor avea de câştigat dacă mediul în care ei acţionează va rămâne neschimbat.  Introducerea unor metode noi de management al birourilor se va lovi de zidul neîncrederii interesate a birocraţilor. Ei vor favoriza întotdeauna politicile economice redistributive şi guvernele intervenţioniste.

Concluzie

Bunăstarea unui manager depinde de succesul acestuia în asigurarea profitabilităţii întreprinderii sale. Acesta e direct interesat de urmărirea intereselor acţionarilor. Consumatorii sunt cei care decid în ultimă instanţă succesul managerilor şi intereselor lor vor fi bine urmărite. Şeful unui birou guvernamental are interesul de a aplica precis indicaţiile concretizate în reguli primite de la politicianul care îi supervizează activitatea. Bunăstarea sa nu va depinde de satisfacerea consumatorilor, ci de satisfacerea politicienilor.