[Studiul de faţă are la bază secţiunea 4.1 a cărţii „Economia de piaţă: fundamentele instituţionale ale prosperităţii",
coord. Cosmin Marinescu, Editura ASE, Bucureşti, 2007]

Studiul de faţă îşi propune să aducă o serie de lămuriri asupra întreprinzătorului, în principal cu referire la locul central pe care îl deţine acesta în procesul demarării şi conducerii oricărei activităţi antreprenoriale. Necesitatea unor asemenea clarificări se justifică prin existenţa şi utilizarea, nu numai în limbajul economic, a unor interpretări eronate sau incomplete cu privire la funcţia antreprenorială şi calitatea celui care o desfăşoară. Astfel, prin întreprinzător vom înţelege proprietarul de capital care, motivat de obţinerea de profit... investeşte şi îşi asumă riscurile aferente unui asemenea demers. El acţionează în condiţiile pieţei şi este supus rigorilor procesului pieţei, ca proces dinamic, dominat de competiţie şi supus permanent ajustărilor.

Pornind de la abordarea întreprinzătorului ca proprietar de capital se poate desprinde uşor concluzia potrivit căreia antreprenoriatul nu poate exista în economia socialistă datorită lipsei proprietăţii private care asigură stimulentul funcţionării activităţii antreprenoriale şi oferă totodată imaginea succesului sau eşecului acesteia.

Întreprinzătorul în ştiinţa economică

Întreprinzătorul este „personajul" cheie în economia de piaţă. Activitatea antreprenorială este cea care permite indivizilor să ţină pasul cu schimbările permanente ale condiţiilor pieţei. În ciuda rolului său covârşitor în economie, întreprinzătorul şi activitatea antreprenorială au fost adeseori neglijaţi de teoria economică, cu toate că termenul în sine şi primele abordări asupra antreprenoriatului datează de mai bine de două sute de ani[1].

Întreprinzătorul este, în general, recunoscut drept o persoană care îşi asumă riscul desfăşurării unei afaceri în schimbul obţinerii de profit. Termenul de întreprinzător a fost folosit pentru prima dată de Richard Cantillon (1697-1734). Potrivit acestuia, întreprinzătorul achiziţionează de la lucrător serviciul factorului muncă sau produsele rezultate din muncă pentru a le revinde, înainte ca potenţialii consumatori să dezvăluie preţul pe care sunt dispuşi să îl plătească pentru acestea. Lucrătorii primesc un venit sigur (cel puţin pe termen scurt), întreprinzătorul fiind cel care suportă riscul generat de fluctuaţiile preţurilor de pe piaţa bunurilor de consum[2].

Abordarea iniţială a lui Cantillon este reluată şi îmbunătăţită de către economistul american Frank Knight (1885-1972). Aceasta se remarcă prin distincţia pe care o face între risc, împotriva căruia ne putem asigura şi incertitudine, care nu poate fi înlăturată. Riscul are legătură cu evenimente repetabile a căror frecvenţă de manifestare este relativ cunoscută din experienţa anterioară pe când incertitudinea se referă la evenimente unice a căror manifestare poate fi doar subiectiv apreciată, cu o anumită probabilitate.

Knight arată că întreprinzătorul poate îndepărta riscul precum firma de asigurări[3] dar, în schimb, suportă inevitabil incertitudinea ce urmează unei decizii luate. Acceptă să facă acest lucru mizând pe faptul că venitul obţinut ar putea să depăşească costurile implicate de această decizie.

Joseph Schumpeter (1883 - 1950) subliniază rolul inovaţiei în abordarea activităţii antreprenoriale, fără să precizeze ce este şi ce nu este inovaţie. Analiza sa plasează economia în contextul unui echilibru general temporar şi se concentrează asupra pieţei ca proces dinamic impulsionat de „distrugerea creatoare". În viziunea sa, întreprinzătorul determină apariţia unor noi industrii, ceea ce conduce la schimbări structurale majore în economie. Astfel, vechile industrii devin perimate şi nu se pot opune procesului inovator. În acest mod este conturată, în viziunea lui Schumpeter, relaţia dintre „distrugerea creatoare" - ca proces de piaţă generator de progres şi întreprinzător - ca principal promotor al inovării.

Un punct de vedere opus celui prezentat anterior aparţine lui Israel Kirzner (1930 -). Acesta susţine că întreprinzătorul este „responsabil" pentru starea de echilibru către care tinde piaţa, ca o consecinţă a stimulării continue a descoperirilor antreprenoriale. În viziunea sa, aceste descoperiri se referă la îndreptarea erorilor comise anterior de către participanţii la tranzacţiile de pe piaţă (Kirzner, 1999:6), rolul întreprinzătorului fiind acela de a avea în permanenţă atenţia concentrată pe descoperirea acestor erori, pentru a putea profita prin înlăturarea lor.

Kirzner introduce conceptul de „întreprinzător pur", pe care îl atribuie speculantului, care vizează în permanenţă oportunităţi de arbitraj. Speculantul descoperă că poate obţine profit când cumpără la un preţ şi vinde la un preţ mai mare, în alt loc sau la alt moment. Acest întreprinzător ar trebui să-şi finanţeze activitatea împrumutând bani de la capitalist, adică de la individul care acumulează. Întreprinzătorul foloseşte banii împrumutaţi după care îi rambursează creditorului împreună cu dobânda şi păstrează pentru el „profitul antreprenorial pur", aşa cum îl numeşte Kirzner. Acest raţionament îl determină pe reprezentantul Şcolii austriece de economie să considere, în mod eronat, că întreprinzătorul nu trebuie să fie totodată şi proprietar, că nu trebuie să deţină bunurile de capital necesare desfăşurării activităţii antreprenoriale atât timp cât le poate împrumuta.

Deşi capitalistul are rolul decisiv în activitatea antreprenorială, Kirzner ţine să facă distincţie între cei doi motivând că proprietarul capitalist nu trebuie să fie atent la oportunităţile de profit. O altă concluzie la care ajunge acesta este că timpul nu contează în activitatea antreprenorială pură, dominant în comportamentul întreprinzătorului pur fiind arbitrajul, văzut de Kirzner ca trăsătura definitorie a antreprenoriatului în economia de piaţă.

Kirzner demonstrează că inovaţia poate contribui la o alocare eficientă a resurselor tocmai prin faptul că înlătură o stare de dezechilibru existentă anterior, acţiune din care se nasc oportunităţile de profit sub forma exploatării erorilor neidentificate până atunci[4]. Astfel, întreprinzătorii au găsit modalităţi mai bune de alocare a resurselor, realizând un nivel mai înalt de coordonare între resursele existente, pe de o parte, şi posibilităţile tehnologice şi preferinţele consumatorilor, pe de altă parte.

Un alt reprezentant al Şcolii austriece, Murray Rothbard (1926 - 1995), corectează cele două viziuni, oferind o imagine a întreprinzătorului extrasă din realitatea economică dominată de incertitudine şi de factorul timp, incompatibilă de la bun început cu ipoteza echilibrului economic general[5]. Dacă pornim de la ipoteza echilibrului economic sau a pieţelor eficiente, atunci trebuie să acceptăm inexistenţa oportunităţilor de profit care determină asumarea riscului desfăşurării activităţii antreprenoriale întrucât „profiturile şi pierderile dispar şi fiecare firmă descoperă că preţul de vânzare este egal cu costul de producţie" (Rothbard, 1985:99). Deci nu putem vorbi despre întreprinzător, în sensul kirznerian, întrucât nu există acel dezechilibru anterior, acele „erori", percepute drept oportunităţile antreprenoriale.

Aceasta este concluzia logică ce rezultă cu privire la activitatea antreprenorială pornind de la ipoteza echilibrului general. Ne-am putea imagina, ca o formă extremă a acestei concluzii, că „şi o maimuţă legată la ochi poate îndeplini funcţiile întreprinzătorului întrucât nu are nici o sarcină de dus la bun sfârşit" (Passour Jr, 1989:95). Toţi economiştii care au scris despre antreprenoriat au fost de acord că nucleul activităţii antreprenoriale îl reprezintă judecata, raţiunea, deci conştientizarea acţiunilor ce ar trebui întreprinse (Casson, 1990). Or, dacă oamenii sunt perfect informaţi, ce nevoie mai este de judecată şi raţiune? De ce ar deveni întreprinzătorul lui Kirzner conştient de presimţirea potrivit căreia evoluţia viitoare a pieţei ar putea transforma acţiunea sa într-o activitate profitabilă, metamorfozând astfel simpla bănuială într-o resursă a cunoaşterii.

În ciuda acestor deficienţe, numeroşi autori s-au grăbit să considere teoria lui Kirzner ca definitorie pentru imaginea întreprinzătorului actual. Cu toate acestea, decorului în care economistul britanic îşi plasează întreprinzătorul îi lipseşte un element pe care Mises îl consideră esenţial: incertitudinea.

Ludwig von Mises consideră că întreprinzătorul este cel care suportă incertitudinea iar piaţa îi asigură obţinerea de profit în măsura în care anticiparea evoluţiilor viitoare ale acesteia este corectă, altfel va înregistra pierderi: „ca orice om care acţionează, întreprinzătorul este întotdeauna un speculator. El se confruntă cu condiţiile incerte ale viitorului. Succesul sau eşecul său depind de corectitudinea anticipărilor sale referitoare la evenimente incerte" (Mises, 1966:289).

Întreprinzătorul se confruntă continuu cu incertitudinea. Să presupunem următorul exemplu: un lucrător la căile ferate îşi pierde slujba din cauză că abilităţile sale nu mai corespund solicitărilor actuale. În drum spre casă i se face sete şi, pentru a mai uita de necazul pricinuit de concedierea neaşteptată, îşi propune să bea o bere. Constată cu surprindere că în cartierul său nu este nici o berărie şi decide să folosească ultimii bani pentru a acoperi această nişă de piaţă. Până acum, în exemplul prezentat, avem de-a face cu un întreprinzător asemănător celui din abordarea kirzneriană. Fostul salariat percepe o oportunitate de profit pe care alţii nu au sesizat-o până acum, ori au ignorat-o, şi acţionează pentru exploatarea ei. Însă deosebirea esenţială constă tocmai în calitatea de proprietar a acestuia. El trebuie să anticipeze costurile şi veniturile şi, dacă nu o va face corect, va înregistra pierderi ce îi vor diminua proprietatea şi, în timp, el va trebui să renunţe la afacere. Este posibil ca nevoia pentru serviciul oferit de berărie să se reducă, poate mai înainte ca el să demareze afacerea, sau chiar să dispară sub impactul modificării preferinţelor consumatorilor.

Proprietarul de capital: promotorul activităţii antreprenoriale

Opinia potrivit căreia întreprinzătorul nu riscă nimic în procesul antreprenorial al acaparării oportunităţilor de profit[6] este incorectă. Dacă iniţiatorul activităţii antreprenoriale nu îşi riscă proprietatea, înseamnă că nu poate înregistra nici profit, nici pierderi în lupta cu incertitudinea, întrucât profitul nu este altceva decât creşterea valorii capitalului proprietarului peste nivelul iniţial pe când pierderea reprezintă o diminuare a acesteia (Rothbard, 1985:282). Speculantul cumpără bunurile mizând pe creşterea preţurilor acestora deci sesizează o oportunitate de profit şi speră ca ideea acestei achiziţii să se finalizeze prin creşterea valorii proprietăţii sale. Însă, pentru a achiziţiona bunurile are el însuşi nevoie de bani. Presupunând că aceia sunt ultimii săi bani, toată averea sa şi preţul bunurilor creşte, atunci profitul obţinut măreşte suma de bani deţinută iniţial şi implicit averea proprietarului. Dimpotrivă, dacă preţurile scad sub valoarea iniţială de achiziţie, speculantul va înregistra pierderi.

Descoperirea şi captarea oportunităţilor de profit creează o legătură organică, funcţională, între angajarea de resurse şi asumarea riscurilor aferente alocării proprietăţii. Această viziune asupra activităţii antreprenoriale aşează în centrul analizei proprietarul de capital mizând pe argumentul că doar ideile nu pot exploata oportunităţile de profit în lipsa proprietăţii asupra capitalului investit.

Este eronat să considerăm că întreprinzătorul nu trebuie să fie proprietar ci doar să fie foarte atent la oportunităţi de profit. Această abordare simplistă a condus la apariţia unor concluzii potrivit cărora a fi creativ este tot ce are nevoie un individ pentru a se implica în activitatea antreprenorială. Iar stimularea creativităţii potenţează şi „spiritul antreprenorial", prin faptul că indivizii vor putea genera mai multe inovaţii şi vor putea, astfel, exploata tot mai multe oportunităţi de profit. În această concepţie, avem nevoie de „laboratoare" în cadrul cărora tinerii cu potenţial creativ să fie învăţaţi să devină întreprinzători de succes. Problema este că, prin natura sa, talentul antreprenorial nu poate fi codificat în manuale, predat şi învăţat. Din nou, desconsiderarea incertitudinii îi determină pe unii să creadă că deţin adevărate reţete ale antreprenoriatului de succes.

Pentru clarificarea rolului întreprinzătorului - proprietar putem folosi următorul exemplu: un tânăr creativ are o idee pe care o consideră a fi foarte profitabilă, idee la care nimeni nu s-a mai gândit anterior, însă nu are bani pentru punerea ei în practică. În aceste condiţii, profitul pe care el l-a întrevăzut nu va putea fi obţinut. Sigur, s-ar putea argumenta că tânărul nu trebuie să deţină neapărat banii sau bunurile de capital ce vor fi utilizate în scopul implementării ideii sale, întrucât alţi oameni care au banii necesari o pot face în locul său. În acest sens putem considera două situaţii.

În prima situaţie, tânărul (T) poate vinde ideea sa unui proprietar de capital (K), pentru a o pune în practică. K investeşte banii iar T primeşte suma de bani negociată cu proprietarul de capital. În acest caz, K este cel care preia funcţia antreprenorială, întrucât el îşi riscă proprietatea investind în afacere.

În a doua situaţie, T îşi poate finanţa propria afacere apelând la un bancher (C), care să îl împrumute. Se consideră că T poate demara acum afacerea, din poziţia de proprietar, pentru că materia primă achiziţionată, materialele necesare şi produsul destinat vânzării îi aparţin, deşi sunt ipotecate către bancher. Creditorul este, la rândul său, întreprinzător. Deşi venitul său este fix (dobânda plătită de T) acesta nu este cert. Este posibil ca afacerea lui T să se dovedească falimentară ca urmare a nevalidării ideii sale de către piaţă. În acest caz, creditorul îşi va pierde banii[7].

În concluzie, întreprinzătorul trebuie să deţină ceva, să fie şi proprietar de capital, el nu poate fi doar un vizionar, un om a cărui capacitate de a anticipa evoluţiile viitoare ale pieţei o depăşeşte pe a celorlalţi. Capitalistul care îşi riscă proprietatea sperând că piaţa îl va recompensa cu profitul aşteptat este, din acest punct de vedere, promotorul activităţii antreprenoriale care modelează structura producţiei în economia de piaţă.

Dar el nu poate face toate acestea în afara legilor pieţei, motiv pentru care este obligat, este determinat, să îşi satisfacă în cel mai înalt grad consumatorii[8]. Întreprinzătorii sunt, aşadar, proprietarii care decid în privinţa volumului şi direcţiilor de alocare a resurselor, succesul sau eşecul lor depinzând de corectitudinea anticipărilor referitoare la configuraţia viitoare a pieţei ce se află sub imperiul incertitudinii (Marinescu, 2004: 90).

Clarificarea noţiunii de întreprinzător ocupă locul central în teoria activităţii antreprenoriale. Definirea superficială a activităţii antreprenoriale a indus în eroare mulţi specialişti, făcându-i să vorbească despre un aşa-zis antreprenoriat politic, ce apare atunci când, pe scena politică, politicienii vizează exploatarea unor oportunităţi de profit... politic.

Trebuie menţionat de la început faptul că profitul politic nu poate fi nici pe departe asociat profitului monetar obţinut pe piaţă, prin schimburi voluntare. Dimpotrivă, cea mai întâlnită modalitate de a obţine profit în plan politic este aceea de a transfera avuţie, coercitiv, de la un grup la altul, utilizând pârghia fiscalităţii cu scopul de a obţine sprijin politic. Desigur, un asemenea transfer presupune anumite costuri care ţin de pierderea adeziunii grupului dezavantajat de aceste decizii. În măsura în care pierderea este inferioară câştigului materializat în voturi, atunci acţiunea politică se va dovedi una „profitabilă" (Holcombe, 2002: 147).

Consider însă că este eronat să se discute despre antreprenoriat politic, atât timp cât activitatea antreprenorială se bazează pe proprietatea privată şi voluntariat în transferul resurselor, pe când acţiunile politice au la bază constrângerea şi, implicit, proprietatea altora. Aceasta desfiinţează posibilitatea ca acţiunile politice să fie incluse în categoria activităţii antreprenoriale datorită, pe de o parte, coerciţiei în transferul resurselor - beneficiile unor grupuri sunt asigurate pe seama pierderilor suportate de altele - iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că agenţia publică nu se supune legilor pieţei precum firmele private, dispărând astfel instituţia falimentului dar şi posibilitatea măsurării monetare a profitului.

În virtutea celor prezentate până acum, activitatea antreprenorială nu poate fi abordată în afara proprietăţii private, a legilor pieţei şi a suveranităţii consumatorilor. De aici se poate deduce că întreprinzătorul şi activitatea antreprenorială nu pot exista într-o economie de comandă, centralizată. Dacă, prin absurd, ar fi astfel, atunci ar trebui să renunţăm la a mai numi antreprenoriat tot ceea ce am descris până acum ca fiind o activitate axată pe proprietatea privată, atentă la legile pieţei, supusă consumatorilor şi al cărei mediu favorabil nu poate fi decât economia de piaţă. Explicaţia constă în incompatibilitatea totală existentă între cele două tipuri de sisteme economice.

Economia socialistă cunoaşte un singur agent economic, statul, al cărui reprezentant, birocratul guvernamental, nu depinde de consumator din punct de vedere financiar. Din acest motiv, statul nu are nici un stimulent să facă din satisfacerea nevoilor consumatorilor unul dintre obiectivele principale ale activităţii sale. Astfel, birocratul se va putea concentra asupra scopului real al activităţii sale, acela de a mări cât mai mult producţia, chiar peste plan, independent de nevoile consumatorilor.

Un alt motiv care face imposibilă asocierea între economia socialistă, bazată pe proprietatea colectivă asupra factorilor de producţie, şi antreprenoriat este imposibilitatea funcţionării mecanismului profitului şi falimentului în cazul primului tip de economie. Validarea sau invalidarea alocării resurselor, ca determinante ale profitului şi pierderii, presupun posibilitatea calculului economic. În lipsa proprietăţii private acesta este imposibil de realizat. Prin urmare funcţionarea acestor mecanisme de validare sau invalidare este posibilă doar în economia de piaţă.

„Master and Comander" sau relaţia întreprinzător - manager

Distincţia care trebuie realizată între manager, în calitate de coordonator al activităţii antreprenoriale, şi întreprinzător, ca generator al activităţii antreprenoriale şi decident al modului privind alocarea resurselor reprezintă un alt aspect pe care doreşte să îl evidenţieze acest studiu. Necesitatea unui asemenea demers este justificată de frecventele erori care apar în ceea ce priveşte identificarea, suprapunerea rolului celor doi.

Astfel, în unele manuale de economie, întreprinzătorul şi managerul sunt trataţi ca fiind una şi aceeaşi persoană, ceea ce este posibil doar dacă proprietarul de capital îşi asumă şi rolul de a organiza şi coordona propria sa afacere. Reciproca nu este însă valabilă, adică managerul nu va putea să se substituie proprietarului. Astfel de confuzii minimizează rolul întreprinzătorului, acela de principal decident în privinţa oportunităţii desfăşurării unei activităţi antreprenoriale şi alocării resurselor în acest sens, şi îl accentuează nejustificat de mult pe acela al managerului.

O posibilă explicaţie a acestor confuzii poate fi găsită în insistenţa cu care economiştii tratează modificările de ordin cantitativ - privite ca factor al creşterii economice - şi lipsa de interes în legătură cu principalul element care a contribuit la schimbările de ordin calitativ şi a netezit drumul către progresul economic. Este vorba despre abilitatea întreprinzătorului de a antrena aceste schimbări în natura proceselor de producţie, fără de care progresul economic nu ar fi avut loc.

În ciuda acestei evidenţe, teoria economică are tendinţa de a ignora semnificaţia antreprenoriatului ca element central în demararea şi conducerea unei activităţi economice, economiştii insistând mai mult pe abilităţile managerului de a obţine nivelul optim de producţie cu minimum de cost. Acestea sunt privite ca factor esenţial al reuşitei unei afaceri de ca şi cum afacerea ar fi apărut de la sine iar singurul lucru de care mai are nevoie ar fi un manager priceput. În realitate nu ar putea fi vorba despre manageri în absenţa unei afaceri, dar nici despre afaceri în lipsa întreprinzătorilor suficient de abili pentru a sesiza oportunităţi de profit dar şi dispuşi să îşi asume riscurile desfăşurării lor.

Explicaţia acestei abordări în cadrul căreia managerul este creditat ca deţinător al abilităţilor antreprenoriale, o reprezintă ipoteza potrivit căreia firmele acţionează în condiţii de echilibru economic general. Acestea au ca obiectiv maximizarea profitului însă, la echilibru, valoarea acestuia tinde către zero, astfel încât managerii trebuie să aleagă cea mai bună combinaţie de factori de producţie pentru a minimiza costurile.

Pentru o mai bună înţelegere a acestei teorii presupunem o firmă ce desfăşoară o activitate de producţie descrisă de funcţia de producţie Q = f(L , K), ceea ce înseamnă că firma trebuie să achiziţioneze diferite cantităţi de muncă şi capital pentru a produce bunuri şi servicii. În aceste condiţii singurul lucru pe care trebuie să îl facă firma este să angajeze forţă de muncă şi să cumpere capital până la nivelul la care raportul productivităţilor marginale ale factorilor este egal cu cel al preţurilor.

Se consideră că această sarcină revine managerului sau producătorului care trebuie să aleagă combinaţia potrivită de factori de producţie astfel încât să asigure utilizarea lor la un nivel de productivitate cât mai ridicat. Dar, producătorul este întreprinzătorul, este proprietarul de capital care alocă resurse mizând pe obţinerea unui profit care nu este deloc atât de sigur precum, în mod eronat, se poate deduce din calculul unor funcţii. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că managerul nu poate lua deciziile de unul singur, întrucât implică resursele private ale proprietarului de capital sau grupului de proprietari.

Rolul principal îl deţine întreprinzătorul. În lipsa acestuia nu poate fi vorba despre producţie şi nici despre producătorul a cărui teorie este analizată, din păcate, într-un mod cât se poate de impersonal. El este cel care decide domeniile de activitate în care îşi direcţionează capitalul şi cât capital să aloce, precum şi oportunitatea extinderii sau restrângerii afacerii. Prin urmare deciziile întreprinzătorului au un caracter subiectiv, cu toate că soluţiile oferite prin calcule pe baza funcţiei de producţie se pretind a fi obiective. Volumul resurselor alocate depind de abilităţile antreprenoriale, diferite de la caz la caz, dar şi capacitatea întreprinzătorului de a-şi asuma riscul demarării unei afaceri. Aceste decizii nu îl implică în nici un fel pe manager, rolul acestuia fiind acela de a aduna informaţii de la experţi cu privire la evoluţiile dintr-un domeniu sau altul[9]. Aşadar, funcţia managerială apare ca subordonată celei antreprenoriale (Mises, 1966:303).

Întreprinzătorul poate angaja persoane ale căror abilităţi le recomandă pentru prestarea unor sarcini specifice în cadrul firmei, inclusiv manageri care să îi conducă afacerile. Mai mult, o parte din atribuţiile managerului îi pot fi delegate de către întreprinzător dar aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că activitatea managerială este similară celei antreprenoriale. Delegarea acestor atribuţii poate constitui unul dintre motivele metamorfozei miraculoase care transformă, peste noapte, managerul - salariat al proprietarului afacerii - în întreprinzător, dar şi al confuziei cu privire la rolul celor doi. Este adevărat că managerul poate fi remunerat cu o anumită parte din profit, fapt menit să îl stimuleze, dar aceasta nu înseamnă că managerul îşi implică în vreun fel averea sau că suportă riscul pierderii profitului promis pentru simplul motiv că nu îl deţine încă. De asemenea el nu participă la pierderile antreprenoriale, acestea fiind suportate de către întreprinzător. Nu se poate spune că managerul a înregistrat pierderi sub forma diminuării valorii proprietăţii sale pentru că afacerea a eşuat[10].

Din cauza confuziei despre care am vorbit au apărut adevărate „reţete" menite să asigure succesul în afaceri. Acestea sunt prezentate în cadrul unor cursuri specializate de „educaţie antreprenorială"[11] sau domină discursurile unor oameni de afaceri renumiţi care nu mai contenesc să vorbească despre succesul firmelor pe care le conduc în calitate de... manageri. Deşi astfel de iniţiative sunt foarte apreciate ele nu reuşesc să atingă obiectivul esenţial al activităţii antreprenoriale: identificarea oportunităţilor de profit (Kourislky, 1995:12). Studenţii sau persoanele care participă la asemenea cursuri sau dezbateri sunt de fapt stimulaţi şi pregătiţi pentru a conduce o afacere deja existentă şi nu pentru a genera o afacere, această sarcină revenind întreprinzătorului.

 

Bibliografie:

1. Casson, M., Entrepreneurship, The Concise Encyclopedia of Economics, www.econlib.org., 1990;
2. Ebeling, R.M., Israel M. Kirzner and the Austrian Theory of Competition and Entrepreneurship, 2001;
3. Gunning, J., Israel Kirzner's Entrepreneurship, Feng Chia University, Taiwan, 2004;
4. Holcombe, R., Political Entrepreneurship and the Democratic Allocation of Economic Resources, 15:2/3, 143-159 The Review of Austrian Economics, Kluwer Academic Publishers, 2002.
5. Kirzner, I., Producer, Entrepreneur and the Right to Property, Reason Papers, 2005;
6. Kirzner, I., Creativity and/or Allertness: A Reconsideration of the Schumpeterian Entrepreneur, Review of Austrian Economics, 11:5 - 17, Kluwer Academic Publishers, 1999;
7. Kouratko, D. F., „Entrepreneurship Education: Emerging Trends and Challenges for the 21st Century", College of Business, Ball State University, 2005;
8. Kourilsky, M., "Entrepreneurship Education:Opportunity in Search of Curriculum", Business Education Forum, October 1995;
9. Marinescu C., Economie Instituţională - note de curs şi aplicaţii, Editura ASE, Bucureşti, 2004;
10. Mises, Ludwig von, Human Action, Scholar's Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;
11. Passour Jr., E.C., The Efficient - Markets Hypothesis and Entrepreneurship, Review of Austrian Economics, vol. 3, no. 1, 1989;
12. Rothbard, M., Breaking Out of the Walrasian Box: The Case of Schumpeter and Hansen, Journal of Austrian Economics, 1985;
13. Rothbard, M., Professor Hébert on Entrepreneurship, The Journal of Libertarian Studies, Vol. VII, No. 2, 1985;
14. Rothbard, M., Man, Economy and State, Scholar's Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;

 

---

[1] Explicaţiile sunt multiple însă iată că în prezent, este tot mai des recunoscut rolul întreprinzătorului ca factor esenţial în atingerea progresului economic, ceea ce reprezintă un punct de vedere total opus teoriilor de sorginte postkeynesistă de după cel de-al doilea război mondial care considerau ajutoarele externe şi planificarea guvernamentală ca fiind determinantele dezvoltării economice.

[2] În esenţă, întreprinzătorul lui Cantillon deţine produse pe care le-a achiziţionat la preţuri certe şi vrea să le vândă pe piaţă, asumându-şi riscul implicat de aceste tranzacţii de vreme ce preţurile de vânzare sunt incerte.

[3] Ludwig von Mises arată însă că este imposibilă înlăturarea riscului prin asigurare. Principiul asigurării, potrivit lui Knight, are la bază „clase de cazuri similare". Mai exact, un număr de firme sau indivizi care se simt ameninţaţi de un anumit risc, de exemplu riscul de incendiu, constituie o asemenea clasă. Nici una dintre firme nu ştie exact dacă va avea loc sau nu un incendiu peste un an. Dar se ştie că zece dintre ele suferă anual din cauza incendiilor. Astfel, firmele vor fi de acord să se asigure împotriva riscului plătind fiecare o primă de asigurare care va reveni firmelor ce vor avea probleme din cauza incendiilor. Mises distinge între „probabilitatea de clasă", care cuprinde un set de evenimente ale căror caracteristici le includ în acea clasă dar nu oferă informaţii despre manifestarea unui anumit eveniment, şi „probabilitatea de caz", care se referă la evenimente incerte împotriva cărora nu este posibilă asigurarea, datorită caracterului lor unic şi pentru că nu pot fi evaluate obiectiv (costurile viitoare, cererea) fiind apreciate diferit de la un întreprinzător la altul.

[4] Pentru exemplificare se poate face referire la efectul pe care l-a generat apariţia automobilului care a înlocuit în mod brutal industria trăsurilor trase de cai (Kirzner, op. cit., p. 15). Practic, peste noapte, investitorii din acest ultim domeniu de activitate au înregistrat pierderi covârşitoare iar lucrătorii au constatat că abilităţile lor nu mai sunt solicitate de piaţă. În ciuda „distrugerilor" provocate de această inovaţie este de remarcat rolul său „coordonator". Industria trăsurilor trase de cai se afla într-un dezechilibru semnificativ înainte de apariţia automobilului, motivele fiind costurile ridicate, inconvenientele din timpul călătoriei dar şi durata lungă de timp a transportului cu trăsura. În aceste condiţii, apariţia automobilului a reprezentat un pas înainte pentru cei care au investit în această industrie, piaţa răsplătindu-i cu profituri consistente. La rândul lor consumatorii au avut de câştigat prin faptul că au putut beneficia de transport comod, rapid şi la costuri mai reduse.

[5] Într-adevăr, dacă fiecare agent economic ce acţionează pe piaţă este perfect informat asupra prezentului şi viitorului, atunci incertitudinea, universal valabilă în lumea reală, nu îşi mai găseşte locul în analiza economică. Acesta este şi motivul pentru care problema întreprinzătorului şi a activităţii antreprenoriale a fost foarte puţin analizată în abordările economiştilor neoclasici.

[6] Kirzner afirmă că nu este nevoie ca întreprinzătorul să deţină bunuri de capital la momentul demarării activităţii antreprenoriale, singura sa „avere" implicată în acest proces fiind atenţia sporită la oportunităţi de profit şi abilitatea de a le fructifica.

[7] S-ar părea că T nu riscă piardă bani pentru că aceştia oricum nu îi aparţineau de fapt, fiind împrumutaţi de la C. Nu este deloc aşa, pentru că T a cumpărat bunuri cu acei bani, este proprietarul lor şi suportă riscul de le pierde dacă afacerea nu este profitabilă. Este adevărat că dacă intră în faliment nu îi va fi mai rău decât la început când deţinea numai ideea dar cu siguranţă va avea mai puţini bani decât atunci când era proprietarul afacerii. Rămâne însă de stabilit în ce măsură T va putea obţine un credit fără a avea nici o proprietate cu care să garanteze. Chiar şi în situaţia în care T doreşte să-şi protejeze ideea, prin înregistrarea sa legală, el are nevoie de capital, adică de resursele necesare obţinerii acelui brevet.

[8] Aşa cum arată Ludwig von Mises ("Acţiunea umană"), profiturile antreprenoriale depind de aprobarea conduitei întreprinzătorilor de către consumatori. Astfel, reacţia consumatorilor la eforturile antreprenoriale constituie unica modalitate de a separa profiturile de pierderi.

[9] O firmă nu poate rezista pe piaţă pentru foarte mult timp doar minimizând costurile şi eliminând risipa, indiferent cât de bun ar fi managementul său. Trebuie să îşi îmbunătăţească permanent metodele de producţie şi produsele. Acest lucru este posibil numai în condiţiile unei activităţi antreprenoriale de succes. Progresul economic este rezultatul competiţiei între firme iar abilităţile antreprenoriale sunt mijloacele de a rezista într-o concurenţă tot mai acerbă.

[10]Unii autori includ şi lucrătorii în categoria întreprinzătorilor, pornind de la abordarea că întreprinzători sunt toţi cei care se confruntă cu incertitudinea. De vreme ce lucrătorii trebuie să facă faţă nesiguranţei cu privire la alegerea sau schimbarea locului de muncă, se consideră ca făcând parte la rândul lor din această categorie. Rothbard arată, însă, că în timp ce proprietarii sunt expuşi riscului pierderii proprietăţii, angajaţii nu pot pierde nimic din ceea ce deja aveau, ci doar din ceea ce ar fi putut avea; aceasta nu se poate chema, totuşi, „pierdere". Dacă cineva aştepta să primească un premiu şi nu îl mai primeşte, nu înseamnă că persoana respectivă a pierdut ceva din proprietatea sa.

[11]Ideea potrivit căreia antreprenoriatul poate fi învăţat şi, implicit, predat este tot mai larg răspândită. Din această cauză, numărul colegiilor şi universităţilor din SUA care au introdus în programele lor cursuri de antreprenoriat a crescut de la câteva, în anii '70, la 1600 în 2003 (Kuratko, 2004:11).