Economisirea este combustibilul necesar creşterii economice. Fără economisire nu se poate acumula capital, productivitatea nu poate creşte, iar salariile şi nivelul de viaţă au de suferit. Îndatorarea externă din istoria recentă a României este produsul politicii de taxare a economisirii prin inflaţie, expansiunea creditului şi extinderea necontrolată a cheltuielilor publice. În 2009 sectorul privat s-a ajustat dramatic, cu nu mai puţin de 12% din PIB. În acest timp, situaţia financiară a guvernului s-a înrăutăţit accelerat – parţial din cauza preluării de facto a poverii datoriei sectorului privat.

Putem vorbi despre evoluţia economică a României după revoluţie pornind de la conceptul de economisire şi de la una din identităţile fundamentale din macroeconomie:

Economisirea = soldul contului curent

O ţară care nu economiseşte, adică o naţiune care cheltuie mai mult decât venitul trebuie să îşi acopere aceste cheltuieli prin împrumuturi externe. Deci, deficitul de economisire internă trebuie să fie compensat de intrări de capital sau (ceea ce este acelaşi lucru) de un deficit al contului curent al balanţei de plăţi.

Economisirea unei naţiuni este determinată de economisirea mediului privat (S-I) şi de economisirea statului (adică soldul bugetului, T-G). Astfel, deficitul de cont curent este determinat în mod natural fie de inexistenţa economiilor private, fie de deficitul bugetar, fie de o combinaţie a ambelor elemente. Ce s-a întâmplat cu finanţele României după 1990? Priviţi graficul de mai jos, ţinând minte că soldul contului curent este dat de suma economisirilor private şi publice:

S - I + T - G = CC

Se poate observa cu uşurinţă derapajul economiei României către cheltuieli nesustenabile, evoluţie marcată de, hai să spunem, trei puncte de inflexiune care constituie practic principalele puncte de reper ale evoluţiei situaţiei macroeconomice după 1989.

 

Primul moment în care am asistat la redresarea economisirii a fost anul 1994. Este anul în care BNR a apăsat frâna monetară, speriată de viteza (hiper)inflaţiei care a atins maximul postrevoluţionar, aproape 300%, în anul 1993. Rata dobânzii a crescut la 100% în primăvara lui 1994 şi apoi a ajuns real-pozitivă – aşa cum ar trebui să fie tot timpul într-o economie sănătoasă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, minunea a durat foarte puţin, guvernul şi BNR căzând rapid pradă mirajului următorului boom. 

Începând din 1995, BNR a pompat în economie cantităţi uriaşe de lichidităţi profitând de apatia anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Creşterea masei monetare (cu peste 70% doar în 1995) însoţită de apatia inflaţiei a fost denumită eufemistic „remonetizare”. În realitate, „remonetizarea” a însemnat acordarea de lichidităţi întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creşterea PIB „real” – de fapt, a producţiei sectoarelor energofage, a stocurilor şi a importurilor. De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbuşire a băncilor Credit Bank şi Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari). 

Cum orice boom se termină cu un bust, a urmat al doilea moment de luciditate în guvernarea economică României: anul 2000. Salvându-se pe burtă din criza valutară din 1999 – când serviciul datoriei externe depăşea cu mult rezervele valutare ale ţării – guvernul, condus de guvernatorul Băncii Naţionale, a potolit inflaţia care se reinflamase după fragila stabilizare macroeconomică din 1994.

Al treilea moment de ajustare macroeconomică este cel pe care îl traversăm în prezent. El vine după mai mulţi ani în care atât sectorul privat cât şi cel public „s-au întins mai mult decât era plapuma”, îndatorându-se masiv pentru a-şi finanţa cheltuielile (în cartea mea „Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală” am arătat că îndatorarea sectorului privat îşi are originea tot în politica publică, pretutindeni în lume) 

După cum se poate observa, urmare a crizei, sectorul privat s-a ajustat dramatic, cu nu mai puţin de 12% din PIB. În acest timp, situaţia financiară a guvernului s-a înrăutăţit accelerat – parţial din cauza preluării de facto a poverii datoriei sectorului privat. Practic, ceea ce nu arată graficul este faptul că nu întâmplător deficitul bugetar a crescut pe măsură ce mediul de afaceri şi-a restrâns cheltuielile: o parte din aceste cheltuieli au fost puse pe seama contribuabilului. 

Acum, îndatorarea externă nu este rea în principiu. Îndatorarea ne oferă posibilitatea de a avea acces la economisirile altora şi astfel, de a iniţia investiţii pentru care, altminteri ar fi trebuit să aşteptăm mulţi ani pentru a acumula capitalul necesar. Graţie globalizării, putem evita statutul de Robinson Crusoe (ca ţară) şi ne putem folosi de economisirile altora – ale străinilor, ceea ce ne creează o datorie faţă de ei. Totuşi, îndatorarea externă din istoria recentă a României este produsul politicii de taxare a economisirii prin inflaţie, expansiunea creditului şi extinderea necontrolată a cheltuielilor publice.

Nivelul datoriei nu este important pentru societate doar câtă vreme vorbim de datorie privată. Problema apare atunci când este se îndatorează statul, şi nu pentru că ar fi ceva rău cu datoria externă, ci pentru că este ceva rău cu datoria publică – indiferent faţă de cine este asumată. Statul nu are stimulentele necesare pentru a folosi eficient banii – nici banii pe care îi obţine din impozite şi, evident, nici banii pe care îi obţine din împrumuturi; de asemenea, nu poate calcula economic cum este mai bine să-i utilizeze. De aceea, orice cheltuială guvernamentală, inclusive cea bazată pe datorie reprezintă o pierdere pentru societate.

Mai apare o problemă atunci când datoria privată este de facto publică – situaţie la care se ajunge dacă guvernul adoptă o politică de tip too big to fail. Iar aceasta este exact situaţia în care a ajuns România astăzi. În 2009 guvernul a contractat un împrumut de 20 de miliarde euro pentru a garanta datoriile (acoperi pierderile) unor bănci. Practic, aproape jumătate din datoria privată – externă, în acest caz; la fel de bine putea fi şi internă – a devenit publică sau, aşa cum s-ar spune în vocabularul specific economiştilor, “cvasifiscală”. Având în vedere acest lucru, dinamica datoriei ar trebui să ne îngrijoreze serios. Este sănătos să economisim, nu doar de 3 ori în două decenii, ci mult mai mult dacă dorim ca România să crească în mod durabil.

 

Textul de faţă a fost publicat în Forbes România, aprilie 2010.