100 de dolari a pariat profesorul Stephen Hawking, una dintre cele mai populare figuri ale fizicii contemporane, că scopul central al experimentului mileniului, derulat în Large Hadron Collider (LHC) şi anume descoperirea bosonului lui Higgs, aşa numita “particulă a lui Dumnezeu”, cea mai căutată piesă din puzzle-ul creaţiei Universului, nu se va întâmpla. Însă finanţatorii CERN, cel mai mare centru de cercetare in fizica particulelor din lume, ţin un pariu mult mai mare: 4 miliarde de euro au pus pe masă statele membre ale centrului, fără un rate of return definit şi cu scadenţă în preziua sfârşitului lumii. Dacă isteria găurilor negre pare să fie o altă snoavă a folclorului cuantic, problema găurilor negre din variile iniţiative inter-guvernamentale rămâne... universală. Totuşi, se pare că întregul proiect CERN are, din fericire, un istoric încurajator al reuşitelor utile civilizaţiei, bunăoară www-ul... Însă acelaşi profesor Hawking încearcă să ne convingă de primordialitatea unor scopuri ce transcend economia: prin legea numerelor mici acesta postulează că dacă LHC sau programul spaţial nu merită a mia parte din PIB global, atunci nu merităm numele de oameni!

Un economist hâtru ar spune că “sfârşitul lumii” ar putea fi adus nu de experienţe precum cea derulată de CERN la graniţa franco-elveţiană, ci mai degrabă de politici economice de tip New Deal. Paralela e generoasă. Dacă este relativ unanim acceptat că echivalentul comunismului în fizică este bomba atomică a lui Oppenheimer, unii încă ar mai testa New Deal-uri... pe oameni.

Cercetătorii de la CERN au un obiectiv deloc modest. Ei vor să înţeleagă mai bine naşterea şi structura Universului şi să umple golurile din cunoştinţele actuale despre fizică. Recreând primele momente de după Big-Bang, experimentul ar clarifica din ce este făcut Universul în măruntaiele lui ajutând la formularea de predicţii despre încotro se îndreaptă. Cât despre faptul că pe lumea aceasta nu există nimic de tipul unui prânz/experiment gratis, ca să îl cităm/parafrazăm pe Milton Friedman, că LHC consumă resurse şi produce speranţe, fie câteva judecăţi elementare...

Cum văd eu, “fizician” novice, lumea

CERN-ul este un mic “Turn Babel” european, dar cu extensii mondiale, în valoare de mai bine de 4 miliarde de euro din finanţări publice ale statelor membre, şi în care lucrează peste 2600 de angajaţi permanenţi, 7931 de oameni de ştiinţă şi ingineri reprezentând 500 de universităţi din întreaga lume şi având 80 de naţionalităţi. Limba comună este fizica cuantică, fără ca asta să însemne că fizicienii n-au şi înclinaţii fonetico-lexicale: acronimul CERN nu abreviază denumirea actuală a organizaţiei care patronează megainfrastructura ştiinţifică – Organisation Européenne pour la Recherche Nucléaire – cadru care a substituit în 1954 provizoriul Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire – şi referitor la care, printre alţii, şi celebrul fizician german Werner Karl Heisenberg, nobelizat în 1932, ar fi recomandat conservarea acronimului originar şi din motive de sonoritate ciudată a noii prescurtări OERN... Deh, ştiinţa mai este făcută şi de unii oameni cu ureche muzicală sensibilă. Dar să revenim acum la “muzica stringurilor”. (În teoria stringurilor, numită “teoria a tot” datorită pretenţiei sale de unificare a explicaţiei tuturor forţelor care acţionează în Univers, particulele elementare sunt alcătuite din stringuri („corzi” sau „sfori”) aflate sub „excitaţie”. Aceste stringuri interacţionează unele cu altele în spaţiu şi timp rezultând particule elementare, diferitele forme de interacţiune dintre stringuri dând proprietăţile fizice ale particulei. Teoria este deocamdată o ficţiune matematică, iar experimente precum cele ale CERN încearcă să îi dea şi oarece substanţiere empirică)...

Perspectiva propusă în continuare nu are legătură cu debate-ul tulburător din fizica cuantică contemporană, bunăoară între vechii şi noii “M-teoreticieni”, ci încearcă o întrebare venită din partea celei mai “odioase” dintre ştiinţe: economia. Întrebare pusă e, în lumina experimentului CERN: “de câtă ştiinţă-cunoaştere avem nevoie pentru a apuca ziua de mâine?” Si asta într-o “lume a rarităţii”, culmea “trântită” într-un univers infinit în timp şi spaţiu (nu putem face decât “one thing at a time, even from a zillion options”). Univers pe care fizicienii, bunăoară, îl scutură de toţi bosonii (subparticule, zice-se, care spre deosebire de fermioni pot ocupa două acelaşi spaţiu), cheltuind miliarde de dolari/euro, bună parte finanţări publice, care, în economie, spre deosebire de bosoni, nu se pot ocupa de=nu pot satisface două nevoi concurente. Deci, glumele cuantice şi pariurile lui d-lui Hawking la control...

Cum văd eu, economist ’naiv’, lumea

Orice preţ din lumea asta merită plătit pentru cercetarea ştiinţifică de vârf. Este ideea transmisă de Stephen Hawking în legătură cu experimentul derulat de către CERN în Large Hadron Collider (LHC), începând cu data de 10 septembrie.

Profesorul a cerut răbdare celor ce doresc să culeagă beneficii imediate în urma acestui experiment: “De-a lungul istoriei, oamenii au studiat ştiinţa pură dintr-o dorinţă de a înţelege Universul, mai degrabă decât pentru aplicaţii practice pentru câştig comercial. Dar mai târziu descoperirile lor s-au dovedit a avea mari beneficii practice(...) Este dificil să observăm deocamdată vreun profit din cercetarea derulată la LHC, dar aceasta nu înseamnă că nu va fi vreodată vreunul”. Profesorul Hawking este deopotrivă de ataşat de proiectul LHC, dar şi de programul spaţial internaţional, expresii ale unificării punţii între micro- şi macro- cosmos în cunoaşterea umană. “Ambele sunt vitale dacă specia umană nu vrea să anchilozeze şi să moară. Împreună ele costă mai puţin de a zecea parte dintr-un procent din PIB global. Dacă rasa umană nu îşi poate permite asta, atunci nu merită epitetul de ‘umană’”, este verdictul profesorului. Despre aceasta, doar două vorbe pe scurt...

Cum văd eu, bun contribuabil, lumea

Ştiinţa ca bun public este un “adevăr” incontestabil al vremurilor moderne. Despre anumite bunuri sau servicii, cele aşa-numite publice, printre care şi cercetarea ştiinţifică, se presupune că ar avea trăsătura specială că al lor consum nu poate fi restrâns la cei care le-au finanţat de fapt producţia. Mai curând, pot beneficia de ele şi persoane care nu au participat la finanţarea lor. Iar datorită acestei trăsături speciale acestora, se argumentează, pieţele nu le pot produce, sau nu în cantităţi şi la calităţi suficiente, fiind necesară, prin urmare, acţiunea compensatorie a statului. Că teoria bunurilor publice este într-un serios vid logic (de ce din faptul că “nu se poate”, se trage concluzia că “trebuie” să existe astfel de bunuri?; se încalcă în astfel de pledoarii principiul filosofic al păstrării tipul de argument iniţial, sărind lejer de la descriptiv la normativ într-o clipită) este greu să nu vezi, ca economist “nedogmatic”.

De pildă, apariţia motorul cu aburi a lui James Watt, exponentul revoluţiei industriale de acum mai bine de două secole, în varianta să îi spunem “finală”, s-a petrecut cu ajutorul unei finanţări private venite din partea unui partener de cercetări conectat cu mediul de afaceri al vremii. Cu ceva vreme înainte lui Denis Papin i se refuzase şansa de a finaliza cercetarea din lipsă de fonduri. De regulă, “ştiinţa bună”, apărută fără sacrificii sociale arbitrare, deci cerută şi finanţată privat, fie fundamentală sau aplicată, tinde să apară fix în momentul în care societatea are nevoie de ea, în cantitatea în care are nevoie de ea (“de regulă”, pentru că nu există o teorie a descoperirilor dorite care să garanteze finalitate la toate proiectele derulate privat...). Ştiinţa bună, dacă este făcută de amorul artei (fundamentală) e un consum (dacă e privat, este unul neproblematic), iar dacă este făcută cu aplicabilitatea practică e o formă de investiţie (ce, făcută privat, se inserează neproblematic pe o structură de capital existentă).

Dacă cercetarea şi rezultatul tehnologic forţate o iau înaintea capitalului disponibil în societate, ele devin inutile la momentul respectiv (pot deveni utilizabile ulterior, dar pierderile intertemporale de utilitate rămân); la fel când capitalul e supraeconomisit în mod forţat în raport cu reţete tehnologice anacronice. Să ne imaginăm bunăoară o arătură făcută cu OZN-uri finanţate/subvenţionate public, dar pe un teren pe care nu mai există posibilitatea pedologică de însămânţare din cauza resurselor insuficiente pentru obţinerea diverselor tratamente pentru sol. Am roade coaja copacilor şi cu tot cu cercetători...

Răspunsul la întrebarea “de câtă ştiinţă este nevoie” ar fi: “de câtă putem duce”. LHC ar fi fost un produs şi mai admirabil dacă ar fi fost finanţat în conformitate cu opţiuni private ale societăţii. Nici un euro mai mult, nici unul mai puţin. Dar ştiinţa făcută cu backing up (inter)guvernamental este apriori defectuos proporţionată, nefiind calculată în regim de profitabilitate şi deci purtând germenii risipei sociale. Apoi vezi şi grandomania anunţului că în Europa există un accelerator de particule mai puternic decât cel din America! Halal argument pentru contribuabil (da’ la unii chiar merge). Pe de altă parte, la fel de păcătoasă este şi blocarea publică a iniţiativelor ştiinţifice din raţiuni de emoţii “oengiste” (vezi ecologiştii cu găurile lor negre, ce ar fi produse de către LHC). Este limpede de ce pentru profesorul Hawking fiecare cent merită, de vreme ce intră în breasla lui (să nu zicem chiar în finanţarea cercetărilor lui, presupunând că el e încă un idealist derutat de ideea că guvernele cheltuieşte pentru contribuabili)!