Controversatul şi orfanul proiect prin care se dublau contribuţiile sociale pentru persoanele care obţin venituri din activităţi independente a fost îngropat. Nu însă şi principiile care stau la baza acestuia, declarate „via­bile” de către premierul Emil Boc. Şi chiar e posibil ca proiectul să fie unul util, putând declanşa o dezbatere evitată până acum de so­cietatea civilă, de jurnalişti, artişti şi intelectuali în general, care ar vrea în continuare atât pensii majorate, cât şi contribuţii sociale nemajorate.

În aceeaşi săptămână, printr-o coincidenţă remarcabilă, în două state cum nu se poate mai diferite, Statele Unite ale Americii şi România, au apărut două propuneri similare: dublarea contri­buţiilor sociale. În cazul Româ­niei, pro­punerea aparţine unui grup de lucru coordonat de consilierul eco­no­mic al prim-ministrului, Dan La­zăr, din care au făcut parte şi consultanţi şi avocaţi fiscali. În cazul SUA, propunerea aparţine, surprinzător la prima vedere, editorialistului Blo­omberg Amity Shlaes, senior fellow în istorie economică al Consiliului pentru Relaţii Externe, cunoscută pentru simpatia sa pentru liberalismul clasic. Cum editorialul lui Amity Shlaes a apărut după postarea pe site-ul SGG a proiectului Gu­ver­nului, am putea-o bănui pe editoria­lis­tă de plagiat. La baza celor două propuneri stau aceleaşi fenomene: situaţia dezastruoasă a sistemelor de pensii publice, ce funcţionează cu de­ficite ridicate. În California, de exemplu, cheltuielile cu pensiile publice cresc anual cu 15%, în timp ce veniturile la sistem, cel puţin pe timp de criză, s-au micşorat. Aşa se face că primele de risc ale Californiei concurează cu cele ale României, în creştere cu 18% în ultimele trei săp­tămâni. Şi în România, ne-a anunţat preşedintele Traian Băsescu, defici­tul la sistemul public de asigurări so­ciale este de 3,6 miliarde de euro, „ceea ce este dramatic”. Aşa se ex­pli­că declaraţia premierului Emil Boc: „Spun despre acel proiect că, deşi are multe puncte viabile despre care am vorbit, cum ar fi baza de calcul a contribuţiilor, care să fie unificată, din punctul meu de vedere, nu sunt de acord cu dublarea pentru anul 2012 a contribuţiilor de asigurări so­ciale pentru drepturile de autor”. În traducere liberă: sunt de acord în to­talitate cu proiectul pus în dezbatere publică, dovadă că nu l-am retras de pe site, numai că, din motive electorale, trebuie să spun că nu sunt de acord cu dublarea contribuţiilor. Tot o motivaţie electorală are şi afir­ma­ţia noului ministru al muncii, Ioan Botiş, potrivit căreia „toţi cei care veţi contribui la aceste sisteme de pensie şi şomaj, toţi veţi beneficia de aceste servicii. Era o problemă pe care trebuia să o corectăm în con­di­ţiile în care, de multe ori, cei care plă­teau riscau să se afle în situaţia de a nu fi beneficiarii unui serviciu la care contribuiau. Şi vorbesc aici de pensie şi de şomaj”. Cu alte cu­vin­te, proiectul de ordonanţă de urgen­ţă de modificare a Ordonanţei de Ur­genţă 58/2010 de modificare a Co­du­lui Fiscal a fost redactat cu gândul la binele actualelor persoane active pe piaţa muncii. El nu este o tentativă disperată de a acoperi deficitul de 3,6 miliarde, ci guvernul se gândeşte la contribuabili, la zilele negre când aceştia ar putea rămâne şomeri ori se retrag din câmpul muncii. Numai că Executivul nu face altceva decât să transfere o povară pe umerii ge­nera­ţiilor viitoare. Să presupunem că 10% din cele 600.000 de persoane (deşi pentru moment PFA-urile re­vin la statu-quo-ul dinainte de OUG 58/2010, până la 1 ianuarie sigur nu vor scăpa) ce ar urma să se asigure obligatoriu în sistemele de asigurări sociale au venituri mai mari de cinci salarii medii lunare. Rezultă că la pensie, dacă se respectă principiul contributivităţii, vor primi o pensie de cinci ori mai mare decât pensia medie. Iar celelalte variabile, cea de­mografică şi cea emigraţională, nu ajută, ci dimpotrivă, şubrezesc actualul sistem public de pensii. Cu alte cuvinte, pentru a face rost de bani ca să acopere deficitul prezent la bugetul de asigurări sociale, actualul gu­vern îl obligă pe cel de peste 20-30 de ani să plătească pensii mai mari, în unele cazuri de cinci ori mai ma­ri. Guvern care va avea şi el, la vremea sa, aceeaşi problemă ca şi cel de azi.

Adevărata povară a pensiilor publice

Conştientizarea acestei proble­me este şi motivul pentru care A­mi-ty Shlaes propune dublarea contri­buţiilor sociale, de la 12,4% (?!, şi nu 45%, cât sunt în România, pentru an­gajat şi angajator) la 24,8%. „Dublarea contribuţiilor sociale va duce la o percepere mai exactă a realităţii. Ea îi va pune pe americani în faţa a­devăratei sarcini fiscale pe care deja ei şi copiii lor o suportă (şi mascată prin existenţa unor deficite ridicate menite a ţine în viaţă sistemul pu­blic - n.r.). Contribuabilii americani vor cere politicienilor să reformeze sistemul de asigurări sociale. Sub pre­siunea opiniei publice, aleşii vor fi nevoiţi să intre într-o competiţie pentru a găsi soluţii pentru înlo­cui­rea acestuia”, explică Shlaes rolul propunerii sale.

Poate că şi autorii, cel puţin cei din mediul privat, consultanţii şi a-vo­caţii fiscali, ai proiectului de OUG de dublare a contribuţiilor sociale pentru persoanele care realizează venituri din activităţi independente au avut o intenţie similară. Lansăm proiectul, iese scandal şi apoi se va ajunge la dezbateri pe tema oportunităţii menţinerii în moarte clinică a sistemului public de pensii. Dacă a­ceasta le-a fost intenţia (puţin probabil), ar fi trebuit să propună şi elimi­narea contribuţiilor sociale datorate de angajator şi transferarea lor către angajat. Astfel, pe fluturaşul acestuia ar apărea adevărata povară fiscală pe care funcţionarea acestui sistem i-o impune. Fiecare salariat ar realiza că jumătate din timpul său nu mun­ceşte pentru patron, ci pentru stat. Cel puţin jumătate din banii săi iau calea bugetelor de stat, ca impozite di­recte şi, cea mai mare parte, în ca­li­tate de contribuţii sociale.

Probabil că, în faţa acestei evidenţe, angajaţii, dar şi intelectualii plătiţi pe drepturi de autor, care zilnic deplâng soarta pensionarilor la televiziuni şi susţin rolul statului în asigurarea bătrâ­neţii, se vor gândi de două ori. Nu poţi susţine în acelaşi timp majora­rea pensiilor şi conservarea actualului sistem public de pensii, şi nemajorarea sau reducerea contribuţiilor sociale. Pusă în faţa adevăratei po­veri fiscale impuse de acordarea u­nui rol monopolist statului în sistemele de asigurări, această gândire schizoidă ar trebui să cedeze. Iar so­luţia este una singură: privatizarea acestor servicii. Lumea a funcţionat milenii fără ca statul să aibă vreun rol în asigurarea bătrâneţii cetă­ţe­ni­lor săi. Principala responsabilitate a aparţinut întotdeauna, cu excepţia ultimilor 150 de ani, de la Bismark încoace, individului, familiei, bise­ricii şi comunităţii.

Chile: Privatizarea sistemului duce la scăderea datoriei publice

O variantă, chiar dacă nu cea mai bună, fiind un sistem de economisire forţată, a fost încercată cu succes în Chile. Este puţin probabil ca politicienii să renunţe total la rolul statului în asigurarea bătrâneţii. Spre deo­sebire de modelul românesc de reformă, bazat pe trei piloni, autorii reformei din Chile (Chica­go Boys - economişti şcoliţi de Friedman, Stigler şi Becker) au permis tuturor contribuabililor, indiferent de vârstă (nu limitat la 45 de ani ca în cazul României), ieşirea din sistemul public, pe baza unor cupoane. Acestea reprezentau valoa-rea estimată a contribuţiilor lor la sistemul pu­blic, sume care au fost transferate sistemelor private. Pentru a scăpa de sistemul de stat falimentar, chilienii au adoptat o politică mult mai radicală, preferând să meargă iniţial pe un deficit de 8% la sistemul de pensii, finanţat din banii ob­ţi­nuţi din privatizări şi din micşorarea celorlalte cheltuieli guvernamentale. În urma efectelor po­zitive aduse de reforma sistemului de pensii, de­fi­citul asumat de chilieni a coborât la 2% din PIB în 2006. Avantajul unui fond privat de pensii in­vestit în mare parte pe bursă este că nu are efecte inflaţioniste. Banii investiţi nu apar de nicăieri, ci reprezintă economisirile populaţiei. Prin introducerea acestui sistem integral privat (doar 1% din populaţia chiliană mai e asigurată în sistemul de stat), piaţa de capital a luat avânt. Re­zultatul reformei din Chile: la începutul noului mileniu, fondurile de pensii private au ajuns la peste 50% din PIB, au devenit principalul investitor pe piaţa de capital, iar cheltuielile guvernamentale au scăzut la 23% din PIB. Mai mult, va­loarea unei pensii medii nete este de 80% din a unui salariu mediu net.

În plus, actuala criză a fost traversată cu succes, în pofida unei scăderi economice de 1,9% din PIB în 2009. „Ţări cu sisteme de pensii private dezvoltate şi bine reglementate şi supravegheate, precum Chile, au fost capabile să atenueze efec­te­le crizei mondiale, printre altele prin faptul că reducerea creditării bancare a fost compensată prin achiziţionarea, de către fondurile de pensii private, a obligaţiunilor corporative emise de fir­mele din ecomomie”, observă Banca Mondială. FMI preconizează pentru 2010 o creştere econo­mică de 3,4% în Chile, ţara cu cea mai mare rată a eco­nomisirii din America Latină, estimată la circa 10% din PIB (aproximativ 22 miliarde de do­lari), o bună parte din economiile acumulate la nivel naţional fiind reprezentate de activele fondurilor de pensii private obligatorii. Acest fapt a făcut ca Moody’s să îmbunătăţească, recent, ratingul de ţară al Chile, de la A2 la A1, în pofida scăderii economice. De la privatizarea sistemului de pensii, economia chiliană a crescut în termeni reali cu 8% în perioada 1991-1997, a scăzut la 4% în 1998, iar în 1999 a traversat prima scădere econo­mică după 15 ani, din cauza reducerii preţurilor la materii prime. Economia şi-a re­venit rapid, într-un singur an ajungând iarăşi pe o creştere economică de 4%, ritm păstrat constant până în 2009. În plus, guvernul chilian se conduce după o politică contraciclică bazată pe reguli, prin care este obligat să realizeze excedent bugetar în pe­rioa­de de creştere economică şi de­ficite în pe­ri­oa­dă de scădere economică. Ex­ce­dentul este văr­sat într-un fond suveran - plasat în afara ţării şi separat de rezervele băncii centrale - care atinse­se în septembrie 2008 nivelul de 20 de miliarde de dolari. Motivul pentru care Chile va trece de la o scădere de 1,9% din PIB în 2009 la o creştere de 3,4% în 2010 este folosirea a 4 miliar­de de dolari din acest fond ca stimulente fiscale.

Principala critică adusă privatizării sistemului de pensii este achitarea pensiilor aflate în plată. Potrivit criticilor, aceasta va conduce la deficite uriaşe, ce vor umfla datoria publică. Ei ignoră însă rolul pozitiv jucat de investiţiile (private, şi nu publice) realizate din economisirea internă pe care un astfel de sistem privatizat îl aduce. Aşa se face că, după 20 de ani de la privatizare, Chile are o datorie publică de 6,1% din PIB, în timp ce deficitele din sistemul public de pensii şi risipa guvernamentală duc datoria publică a României spre 60%!

 

Articolul de faţă a fost publicat iniţial în Săptămâna Financiară, 10 septembrie 2010.