Ce au în comun angajamentul guvernului (luat față de FMI în scrisoarea suplimentară de intenție) de a introduce din 2011 impozitul pe avere cu votul din Senat privind reducerea cotei de impozitare a veniturilor persoanelor fizice de la 16% la 10% și cu declarațiile unor oficiali privind posibilitatea de a reintroduce opțiunea pentru impozitul pe cifra de afaceri pentru IMM-uri? Aparent, nimic: avem creșteri și reduceri de impozite, introduceri de noi impozite sau reactivări ale unor impozite eliminate în anul în curs, iar modificările privesc fie persoane fizice, fie juridice.

Elementul lor comun este că încă nu știm dacă vor intra în vigoare sau nu. În unele cazuri, nu știm nici măcar care ar fi baza și/sau ratele de impozitare. Elementul lor comun este că discutarea lor acum, cu o lună înaintea aplicării, generează incertitudine într-o economie buimăcită de criză și de incontinența legislativă a Parlamentului și Guvernului. La momentul redactării, Monitorul Oficial Partea I avea deja 782 de numere.

Altfel spus, cele trei propuneri au în comun încălcarea articolului 4 din Codul Fiscal sau, cel puțin a spiritului acestui articol, potrivit căruia modificările se fac prin lege (deci nu prin ordonanțe), adoptate („de regulă”!) cu minim șase luni înainte de intrarea în vigoare, care este 1 ianuarie a anului următor adoptării. Desigur, și aceste propuneri împart această onoare discutabilă cu marea majoritate a zecilor de modificări aduse Codului Fiscal de la apariția sa.

Reintroducerea impozitului pe cifra de afaceri ca alternativă la impozitarea profitului IMM-urilor la numai un an după eliminarea acestei facilități arată, la alegere, fie incapacitatea autorităților de a avea o strategie fiscală, fie disponibilitatea lor de a recunoaște o eroare și de a o corecta. Indiferent de opinia lor în această privință, micii întreprinzători se vor bucura de oportunitatea oferită. Desigur, cei care au supraviețuit „forfetarului”.

Reducerea cotei unice ar fi interpretată, tot la alegere, fie ca o dovadă suplimentară a incoerenței fiscale a autorităților, fie ca o preocupare a lor pentru bunăstarea contribuabililor și pentru competitivitatea fiscală a țării. Într-adevăr, concurența fiscală cu Bulgaria ar fi un argument suplimentar în favoarea acestei măsuri. Cei care pun toate relele economiei românești pe seama cotei unice ar trebui să știe că vecinii din sud reușesc de mai mulți ani să aibă un deficit bugetar mai mic decât al nostru cu o cotă unică de 10% pentru veniturile persoanelor fizice și pentru profitul companiilor.

Reducerea cotei unice ar putea fi o veste bună dacă nu ar veni din partea autorităților române. Aceleași autorități care au mărit contribuțiile sociale, care s-au lăcomit la acei 0,5% destinați pilonului II de pensii, care ignoră faptul că principala problemă a pieței muncii din România este nivelul foarte ridicat al contribuțiilor sociale și caracterul iluzoriu al prestațiilor sociale promise. Pe scurt, riscul este ca reducerea cotei unice fără o restrângere a cheltuielilor publice să conducă la deficite bugetare ulterioare care să fie folosite ca pretext pentru reintroducerea impozitului progresiv. Alt element de haos și ineficiență…

Ideea introducerii unui impozit pe avere este și ea discutabilă. Nu este relevant faptul dacă ea a fost propusă de autoritățile române din motive populiste sau impusă de o organizație condusă de un potențial candidat la prezidențiale din partea Partidului Socialist francez. Important este dacă justificările aduse în favoarea acestei măsuri sunt pertinente sau nu.

Motivul nevoii de bani pentru buget nu este convingător din mai multe motive. În primul rând, ideea că guvernul poate cheltui oricât deoarece poate mări impozitele oricând este calea sigură spre ruina oricărei economii, chiar și a altora mult mai bogate decât cea românească. Iresponsabilitatea cheltuielilor publice și voracitatea fiscală sunt la originea prăbușirii multor imperii și civilizații.

În al doilea rând, chiar în țara care aplică impozitul pe avere de aproape trei decenii, ponderea sumelor colectate astfel la buget este foarte redusă. Iar dacă se ține cont de costul administrativ al colectării, de costurile contorsiunilor juridico-fiscale suportate de contribuabili pentru evitarea sau reducerea lui, de delocalizările fiscale ale multor mari averi deja create, de emigrația întreprinzătorilor care i-ar putea cădea victimă etc., randamentul „impozitului de solidaritate pe avere” devine ridicol de mic sau chiar negativ. Alte țări (inclusiv socialistele țări nordice) au înțeles acest lucru și au renunțat la acest impozit al cărei singură justificare este ideologică și nu economică. De fapt, introducerea lui în Franța a avut în primul rând motivații ideologice asumate deschis de coaliția socialiștilor și comuniștilor care a câștigat alegerile în 1981. Dreapta franceză a abrogat acest impozit după ce a câștigat alegerile parlamentare din 1986 dar deoarece pierderea prezidențialelor din 1988 a fost atribuită acestei decizii, ea nu a mai avut niciodată curajul politic să abroge din nou impozitul pe avere după ce l-au reintrodus socialiștii, propunând în schimb diverse măsuri corective arbitrare, ineficiente și controversate.

Un alt tip de argumente în favoarea acestui impozit se referă la caracterul nelegitim al marilor averi din România. Această abordare este incoerentă și periculoasă. Dacă TOATE marile averi sunt nelegitime, înseamnă că obținerea lor a cauzat prejudicii care trebuie dovedite și recuperate. Orice rată de impozitare mai mică decât 100% ar însemna de fapt o legitimare a averii rămase. Dacă însă există fie și numai o singură mare avere obținută legitim, sancțiunea supraimpozitării ei cu un procent oricât de mic ar încălca principiile elementare de drept. Pericolul acestei idei constă tocmai în suspiciunea întreținută cu privire la legitimitatea TUTUROR averilor din România. Hoția se sancționează prin recuperarea prejudiciului nu prin impozitare. Problema noastră este sărăcia și nimeni n-a reușit să învingă sărăcia luptând împotriva bogăției.

Îmbogățirea noastră depinde, printre altele, de capacitatea autorităților de a crea un mediu favorabil creșterii economice, care să încurajeze eforturile angajaților și angajatorilor, care să atragă resurse din străinătate și să le mențină în țară pe cele existente. Altfel spus, de dorința autorităților de a închide fabrica de haos. Declarațiile de intenție nu mai ajung, este nevoie de onestitate: ori renunțați la ipocrizie și abrogați întregul articol 4 din Codul Fiscal, ori suprimați acel „de regulă” din textul său.

O versiune prescurtată a acestui articol a apărut iniţial în revista Capital în data de 6 decembrie 2010.