În distopia „V for Vendetta”, ecranizare a unui relativ popular „roman grafic” omonim, apare la început un scurt și savuros monolog al unui oarecare justițiar V, a cărui diatribă este în fapt o aliterație prelungită având ca temă fonetică… fonemul propriei inițiale. România acestor zile este plină de aliterații mai mult sau mai puțin literate despre vameși și vardiști venali, vânzători vulgari de vicii netimbrate, vinovați de vidul din vistieria țării, virulent vitriolați într-un verbiaj politic voluptos și virginal deopotrivă. Acum, fapt e că în dialectica economiei de piață liberă, instituția vămii are ceva în ea din naturalețea centurii de castitate în instituția căsătoriei.
Un atavism – zice-se necesar – al naționalismului economic, remanent în evul nou al globalizării piețelor, un cerber al „diviziunii cooperative a muncii” inter-națiuni care obstrucționează, cu egal elan, și circulația relelor economice, după cum și pe cea a bunurilor. Vameșii sunt, de la începuturile vremurilor, vietăți deloc iubite de semenii lor, fiind cei care, așezați la granițele națiunilor, se îndeletnicesc cu a lua partea stăpânirii din cele ce intră din afară spre înăuntrul teritoriului stăpânit. Sunt puțin-iubiți de cei care muncesc, negustoresc și consumă mărfuri venetice, după cum sunt și cadre de nădejde în slujba celor care își plătesc boema din rentele produse de protecțiile comerciale naționale, sulemenite în îndreptare a comerțului (nerușinat de) liber. Ei, unii își fac datoria, alții…
Vameșii vânturați săptămâna trecută de poterașii neaoși anticorupție fac parte dintre cei care „nu își fac datoria”. Bine, iar aici raționamentele sunt împărțite... Adepții absoluți ai piețelor libere spun că o datorie injustă neonorată este, finalmente, un act de grație, iar cel ce sprijină neexercitarea unui „rău inutil” (un impozit sau o taxă arbitrare, o normă sau o regulă strâmbe) ar fi, deci, de admirat. „Injust” este folosit aici nu în sensul pozitivismului legal (de conformare resemnată cu legea dictată tale quale, eventual de capriciul democrației emotive), ci de conformare cu preceptul natural și rațional al non-inițierii agresiunii (pur și simplu, singurul principiu care poate fi apărat logic consistent). Adepții intervenției luminate a guvernămintelor consideră, dimpotrivă, că noima vămii stă în (supra)vegherea reglării metabolismului producție-consum intern prin cernerea schimburilor organismului economiei cu mediul extern.
Indiferent de doctrină, fapt este că vituperabilii „vamaioți” veroși s-au comportat, vai!, omenește. Observând în ghereta lor interioară (foro interno) cum costurile de oportunitate ale adecvării la lege sunt mai mari decât cele ale abaterii de la ea, cu atât mai mult pe fond de monopol acțional, ei au ales să… privatizeze vama, înlocuind „răul” public, mai mare, cu un rău privat, mai mic. Însă spre… binele lor…
Instituția vămii „privatizate” a fost găsită vinovată nu doar de tratamente abuzive în raport cu anumiți negustori de ocazie – accepțiunea fiind, mai degrabă, de complicitate cu aceștia din urmă, la rându-le infami pentru premeditarea încălcării rânduielii vamale prin contrabandă –, ci pentru macro-afront la adresa macro-economiei naționale. Apropriind hulpav din colecta fiscală menită vistieriei statului, versații vameși venali au dus astfel la adâncirea deficitului bugetului public, întru echilibrarea căruia au căzut anul trecut la datorie, mai mult decât ar fi căzut altminteri, salarii de bugetari și pensii de venerabili. Justițiari și sforari de justițiari s-au năpustit fariseic vexați peste vinovații din vămi, într-un dezgust vindicativ.
Ticuri perverse, osificate în firea obștii, au devenit subit de netolerat, într-un zel regizat a tușa teatral sensibilități politice ale fraților de Uniune de la care se cerșește Schengen. Un act din multele în care se face justiție (fie ea natural… justă sau ba) doar pentru paradă. În Noul Testament, în Luca 18, 10-14, aflăm cum este mult mai plăcut Celui de Sus un păcătos de vameș care se căiește pentru micimea faptelor sale, decât un fariseu practicant zelos și orgolios al unei credințe declamate în rugăciune șoptită la trompetă. Nu știm dacă vameșii „noștri” s-au căit cumva pentru vina de a fi râvnit. Dar parcă în lumea asta politică încreștinată mai abitir în ev de alegeri, băgăm de seamă că am rămas până și fără farisei…
Articolul a apărut iniţial în săptămânalul ECONOMISTUL, nr. 6 / 2011.