SAPIENS? Dominique Strauss-Kahn rămâne în istorie (ironia sorţii este că, mai degrabă, iese din ea…) drept directorul general al molohului financiar public global, în timpul celei mai mari părţi a crizei economice de la cumpăna primelor decenii ale secolului XXI. Iar XXX este, pe de altă parte, (în)scena(rea) (umblă vorba prin… regie) în care DSK a interpretat un act, ratat şi acela, dar care l-a lăsat în afara distribuţiei puterii în finanţa publică a lumii contemporane. Dacă ipoteza trucajului nu se va proba, ci, dimpotrivă, cea a robiei cărnii, bătrânului socialist francez i-a fost deja rezervat repausul la umbra filosofică a unui bizar comiliton. Prezumtivul pofticios prozelit al lui Donatien Alphonse François, Marquis de Sade (orgiasticul socialist din evul stângistei şi stângacei Revoluţii Franceze), ar fi încercat... socializarea cu de-a sila a unor resurse corporale ale unui individ de sex opus cu drepturi neglijabile în proximitatea marilor purtători de proiect comunitar…

FABER? Greu de dovedit dacă resorturile filosofice ale lui DSK-siluitorul-dovedit ar fi fost înţinate deliberat într-o gândire utilitaristă: „nu au să-mi facă nimic, sunt prea important în ecuaţia binelui comunitar, sunt un indispensabil, pentru a fi decăzut din pricina unei pierderi ocazionale de bunăstare a unei dereticătoare de hotel.” Utilitarismul este, însă, teribil de pervers. „Binele” comun este la fel de… subiectiv precum cel individual. El este citit şi apoi instrumentat, invariabil, de… subiecţi. Logicile maximizatoare sunt doar accidental aliniate inter-subiectiv. Să fi găsit, oare, logica dominantă/dominanţilor, în „cazul DSK” (indiferent de veridicitatea incidentului aşa cum a fost mediatizat), vreun alt optim decât muşamalizarea? Incriminarea şi înlocuirea pretinsului infam din poziţia eminentă ar reoptimiza „bunele-stări relevante”, într-o nouă ecuaţie agregatoare, unde bătrânul socialist devenea el însuşi o resursă neglijabilă?

LUDENS? De multe ori în istorie, dacă nu chiar prin proiect, justiţia centralizată s-a arătat obsedată de eficienţa economică (nominal, a agregatelor, dar, real, doar a unora anume), călcând adeseori în picioare individualităţi neglijabile, în numele majorităţilor ponderate după relevanţă. Dreptatea e premisa onto-logică a eficienţei autentice; invers ies parodii şi drame. Ironia sorţii, perfect spontanee, are şi ea o dreptate aparte. Ironia sorţii l-a judecat, la rândul ei, pe DSK, ipostaziată de retorica ludică despre: economistul care nu a calculat bine costurile şi beneficiile (sau profitabilitatea…) tentativei de acuplare; cel ce „bailed out governments” (a ajutat la plata „ieşirii pe cauţiune” a unor guverne din criză), dar a fost incapabil să se „bail himself out” (ieşind pe cauţiune de-abia la a doua strigare); şeful FMI ce n-a avut, în infamul moment, trecere la… femei; socialistul din fruntea pretinsului avanpost al neoliberalismului (?).

ERECTUS? Verticalitatea morală a lui DSK s-a zguduit, dacă nu s-a rupt, pe un fond de replici reactivate ale acceselor de Barbe bleue ale intimatului; verticalitatea ascensiunii în carieră, care culminează, chiar pe fondul globalizării economice şi politice, tot cu consacrarea internă (căci naţionalismul francez rămâne unitatea de măsură a ordinii mondiale, şi nu mondialismul cea a ordinii interne, din, încă, protecţionistul şi patriotardul Hexagon), s-a frânt indiferent de rezultat. Vulgul nu este sensibil, căci a fost educat să nu fie, la dreptate autentică, ci la circ mediatic. Pudibond şi cabotin civic, ipocrit religios (adorator al pomenii din avutul semenului fără voia semenului), modernul reţine circul, mai ales când comportă viscere. DSK e pierdut. Pierderea societală veni-va, însă, şi din supradoza de fariseic ce va umple interstiţiul eliberat. Pierderea lui este că nu va avea şansa de a se trezi dimineţile (metaforic vorbind…) la Elysée.