Robert Nozick preia critica adresată de John Rawls utilitariştilor (folosirea persoanelor drept mijloace) şi o aplică nu doar acestora, ci şi teoriei dreptăţii ca echit ate sau oricăror teorii asemănătoare. Pe lângă aceasta, un alt reproş adus de Nozick este că aplicarea modelului rawlsian al dreptăţii, reprezintă o încălcare a libertăţii celor care deţin mai multe proprietăţi, a celor bogaţi, şi restricţionarea dorinţelor acestora de a-şi folosi proprietăţile exact cum consideră de cuviinţă. Prin aceasta, Nozick observă că Rawls acţionează asemeni utilitariştilor, chiar dacă principalul scop al lui Rawls este de fapt ca prin teoria sa despre dreptatea distributivă să poată construi o alternativă la utilitarism.[1]

Lui John Rawls i se adresează acelaşi reproş pe care acesta îl atribuie utilitariştilor, anume folosirea anumitor persoane, în acest caz pe cei care deţin mai mult decât le este necesar, ca mijloc pentru scopurile celor dezavantajaţi.

Cum putem decide însă care sunt limitele a ceea ce persoanele pot sau nu să-şi facă una alteia? Atât Rawls cât şi Nozick, resping răspunsurile utilitariste. Acesta din urmă apelează la o deontologie strictă cu un principiu fundamental de genul „Drepturile nu trebuie violate!”, principiu vizibil înca din idea expusă în primul paragraf al prefaţei lucrarii Anarhie, stat si utopie: „Indivizii au drepturi, şi există lucruri pe care nicio persoană ori grup nu le pot face (fără a le viola drepturile)”[2] Aici putem regăsi ideea kantiană din prelegerile de etică: „ Nu exista nimic mai sfant în întreaga lume decât drepturile celorlalţi. Ele sunt inviolabile. Vai de cel care încalcă drepturile altuia şi le calcă în picioare! Dreptul său ar trebui să fie siguranţa sa; el ar trebui să fie mai puternic decât orice armură sau fortăreaţă. Avem un conducător sfânt şi cel mai sfânt dintre darurile pe care ni le-a oferit sunt drepturile omului.”[3] 

Prin urmare, drepturile nu pot fi încălcate pentru a promova anumite scopuri personale, considerându-l pe celălalt ca mijloc. Mai mult, pornind pe urmele teoriei kantiene a autonomiei, privind omul ca scop în sine şi nu ca mijloc, acordându-i dreptul la libertate şi proprietate, persoana împreună cu drepturile sale construieşte cadrul, în acest caz statul minimal, fără ca aceasta să fie modelată de cadrul în care trăieşte. Când Nozick vorbeşte despre statul minimal ''…limitat la funcţiile restrânse ale protecţiei împotriva forţei, furtului, înşelătoriei şi ale asigurării respectării contractelor...”[4]  consideră că nu putem vorbi despre distribuirea bunurilor în conformitate cu un anumit principiu, strategie legitimată moral în cazul lui Rawls, deoarece statul nu are dreptul de a interveni în sfera proprietăţii private.

Mai departe, când aducem în discuţie idea de 'dreptate distributivă' ar trebui să presupunem că există o autoritate centrală care distribuie aceste bunuri. Însă, bunurile fiecărei persoane au fost dobândite în urma propriilor eforturi, în urma unor tranzacţii libere, acestea nu au apărut din senin ca 'mană cerească'. Cât timp aceste tranzacţii s-au realizat în conformitate cu teoria dreptăţii ca îndreptăţire, acestea sunt corecte, prin urmare nimeni nu are dreptul de a interveni pentru a le lua.

Nozick distinge între principiile structurate ale dreptăţii şi cele nestructurate, contrapunând dreptăţii ca echitate caracterizată ca o teorie care include principii de primul tip, teoria dreptăţii ca îndreptăţire care con ţine principii de al doilea tip.

„Să numim un principiu al distribuirii structurat” spune Nozick, „dacă stabileşte că o distribuire urmează să varieze împreună cu o dimensiune naturală, cu o suma ponderată de dimensiuni naturale, sau cu o ordonare lexicografică a dimensiunilor naturale.”[5]

Acesta consideră că distincţia dintre principiile nestructurate (istorice) ale dreptăţii şi cele structurate este de o importanţă fundamentală. Teoria dreptăţii ca îndreptăţire deţine, prin urmare, un caracter istoric şi nestructurat. Definiţia pe care o prezintă Nozick pentru teoria dreptăţii ca îndreptăţire are un caracter inductiv, şi eclectic, în sensul că acoperă în totalitate (în opinia acestuia) tema dreptăţii în ceea ce priveşte proprietăţile.[6]

Pentru a-şi întări poziţia şi a o slăbi pe cea a susţinătorilor teoriilor structurate[7]  Nozick încearcă să argumenteze apelând la exemplul cu jucatorul de bascket Wilt Chamberlain. [8] Acest exemplu este dat de Nozick pentru a arăta în mod intuitiv că nicio teorie structurată a dreptăţii , nu are cum să fie corectă ci doar aceea care rezultă din schimbul liber dintre persoane îndreptăţite la propriile bunuri (holdings). Dacă fiecare individ alege să transfere resursele cui doreşte, societatea va devia de la principiul structurat, pe măsură ce indivizi precum Chamberlain devin înstăriţi în urma transferurilor voluntare a celorlalţi membri ai societăţii. Chiar dacă se porneşte de la o societate cu anumie structuri -să spunem egalitatea indivizilor- în urma transferurilor voluntare, se va ajunge la o deviere de la structura iniţială. Dacă se doreşte menţinerea structurii iniţiale, spune Nozick, atunci statul va interveni în mod continuu pentru a opri indivizii să-şi transfere resursele cum consideră de cuviinţă: 

„Pentru a menţine o structură trebuie sau să se intervină continuu pentru a-i opri pe oameni să-şi transfere resursele asa cum doresc ei, sau să se intervină continuu (sau periodic) pentru a lua de la unele persoane resursele pe care alţii, pentru unele motive, se hotărăsc să le transfere acestora.”[9]

Prin urmare, orice teorie a dreptăţii structurată nu poate fi aplicată fără a interveni continuu în vieţile oamenilor. Dacă toţi indivizii ar hotarî să cedeze tot ceea ce au lui Wilt Chamberlain, atunci am mai putea vorbi de o distribuire corectă? Din perspectiva teoriei îndreptăţirii răspunsul ar fi afirmativ, deoarece procesul prin care s-a făcut transferul este corect. Nozick nu este preocupat de consecinţele viitoare, în sensul că nu le ia în considerare în momentul achiziţiei unui bun. În cazul în care Wilt Chamberlain nu este de acord cu o redistribuire, va deveni singurul posesor a tot ceea ce i-a fost transferat, deoarece nu a încălcat drepturile nimanui în momentul achiziţiei. Ceilalţi nu au dreptul să-l forţeze să redistribuie proprietăţile, prin urmare la întrebarea dacă acesta ar putea face ceea ce doreşte cu bunurile sale, în asa fel încat să nu înrăutăţească situaţia celorlalţi, răspunsul ar fi unul afirmativ.

Clauza condiţională impusă de Nozick spune că situaţia unui terţ nu trebuie înrăutăţită în momentul achiziţiei. Dacă oamenii îşi cedează proprietăţile fiind în cunoştiinţă de cauză a ceea ce li s-ar putea întampla - în caz că se gândesc la aceasta- atunci nimeni nu le poate impune limite asupra dreptului la proprietate.

Problema cooperării

„Dar de ce cooperarea socială ar crea problema dreptăţii distributive?”, se întreabă Nozick. Acesta consideră că în cazul în care există persoane care îşi dobândesc proprietăţiile în urma unei situaţii de non-cooperare, acestea sunt îndreptăţite la propria muncă, deoarece bunurile au fost dobândite prin propriile eforturi depuse. Pentru a-şi argumenta idea, filosoful dă exemplul contrafactual a zece Robinsoni Crusoe care lucrează fiecare pe o insulă separată timp de doi ani. Circumstanţele fac ca aceştia să afle unul de celălalt, iar Nozick se întreabă dacă acest lucru nu va duce la revendicări bazate pe nevoie din partea unora faţă de alţii care au mai mult. Filosoful susţine că ceilalţi nu ar avea niciun drept să revendice nici chiar o mică parte din aceste bunuri, pe motiv că ei nu au avut ocazia să dobândească asemenea bunuri din cauza lipsei aptitudinilor ori talentelor înnăscute sau circumstanţelor nefavorabile. Autorul susţine că în acest caz este clar cine şi la ce anume este îndreptăţit fiecare, prin urmare ''nu este nevoie de nicio teorie a dreptăţii''.[10]

Totuşi, să presupunem alături de Nozick că oamenii se află într-o situaţie de cooperare. De ce în acest caz, ar trebui să existe şi alt tip de împărţire a bunurilor, decât ceea ce-i revine fiecăruia în urma tranzacţiei efectuate, la un nivel pur economic? Să ne imaginam că dintr-o cooperare rezultă o proprietate comună care aparţine în acelaşi timp fiecărei persoane în parte, iar această proprietate trebuie împărţită. Este normal ca fiecare persoană să revendice în mod egal o parte a proprietăţii, fiecare pretenţie fiind justificată în mod egal. În acest caz trebuie găsit un criteriu de a împărţi această proprietate, iar aici intervine dreptatea distributivă.[11]  Dar în cazul în care oamenii decid să-şi transfere îndreptăţiri în mod individual, fără a exista problema pusă de o proprietate comună care trebuie împărţită, de ce ar trebui să intervină aici dreptatea distributivă?

Într-adevăr, cei mai puţin dotaţi[12], au motive să coopereze dacă acceptăm cadrul propus de Rawls, însă este acest lucru valabil şi pentru cei foarte talentaţi ori cei care îşi pot obţine singuri bunurile necesare? In urma cooperării dintre cei talentaţi şi cei mai puţin talentaţi, atât cei din urmă cât şi cei dintâi vor avea de câştigat, deoarece conform principiului diferenţei, inegalităţile sunt permise doar când cei mai puţin dotaţi au de câştigat, iar un câştig obţinut de cel avantajat trebuie să aducă beneficii şi celui mai puţin avantajat. Problema este ca acest principiu nu este neutru fata de cei aflati intr-o pozitie avantajoasa. In cazul in care acestia vor dori sa-si pastreze bunurile, nu vor putea face acest lucru deoarece sunt obligati sa contribuie la bunastarea celor aflati intr-o pozitie mai proasta. Totodata, acest principiu nu poate fi neutru nici fata de cei dezavantajati, deoarece incearca sa-i aduca pe acestia intr-o pozitie mai buna folosindu-se de cei avantajati.

---