Din construcţie, Canalul Mânecii are două definiţii ale lui „dincolo”. Geografia şi istoria se apropie şi se depărtează după conformaţii de ţărmuri şi culturi într-un proces subtil de alterare reciprocă, deşi, aparent, pământul şi apa preced voinţa omului, după cum nici nu au forţa de a desena hărţi în care seminţiile să se aşeze după vreun cine ştie ce simţământ de predestinare. Oamenii fac hărţile cu materialul Domnului. Britanicii şi „continentalii” au transformat geografia fizică în geografie umană, practicând secole după secole, în chiar alchimia propriei etnogeneze, un joc reciproc al asemănării şi alterităţii, al seducţiei şi persiflării, al negoţului şi răzbelului, al comunităţii şi diversităţii; un joc. Regatul Unit nu visează la o existenţă izolată în marginea Comunităţii Europene, conchidea Margaret Thatcher, la aproape un deceniu şi jumătate de euro-integrare politico-economică, o stare de spirit pe care în prezent o regăsim, însă, în toată splendoarea ei profund răsturnată: principiali sau doar oportunişti, britanicilor nu le-a picat bine ritul european de guvernanţă, perceput chiar caricatural prin lentilele crizei.

Primul ministru David Cameron, un eurosceptic de factură subtil, a rostit cuvintele magice: un referendum pentru menţinerea regatului sau nu în Uniune. Analiza cost-beneficiu ar fi descentralizată la nivel individual. Un „defect” venit dintr-o cultură care a produs o revoluţie liberală (asta înainte ca dincolo de Canal să se facă prima mare revoluţie socialistă). Holistic-ochiometric, soldul pare negativ: strict contabil, britanicii sunt contribuitori net la bugetul comun, cu tot „rabatul” pe care l-au primit după ce au protestat fiindcă „burghezia” lor financiar-industrială ar fi ajuns să sponsorizeze „aristocraţia” fandosiţilor fermieri francezi; iar beneficiile monetizabile ale libertăţilor de circulaţie par diluate bine de morbul hiperreglementar care tot iradiază dinspre Bruxelles. Drept este că în Marea Britanie întâlnim poate cea mai mare densitate de euro-sceptici pe milă pătrată, însă aceasta nu ţine de vreo inescapabilă mentalitate de insulă, de reflexe ajustate după volanul pe dreapta şi circulaţia pe stânga, de ceţuri pe care să le tai cu halebarda sau de optică rebelă asortată cu breton Beatles.

Britanicii au deprins nişte intuiţii elementare, pe care alternanţa conservatori-laburişti nu le-a ameţit. Reformele Thatcher au scos ţara de pe un traiect postbelic cvasi-stagnant, definit prin fiscalitate înaltă şi sindicalism exagerat. Britanicii aveau să remarce aceste realităţi în epocă, după cum au sesizat şi faptul că Europa ultimilor ani merge tocmai pe calea pe care Regatul şi-a propus s-o lase uitată în anii 1980. La debutul dezbaterii publice asupra integrării europene, acum mai bine de patru decenii, perspectiva a fost acceptată, în principal, tot ca un proiect definit mai degrabă prin mai multă libertate economică; proiectul politic comunitar este văzut ca un artefact venetic faţă de democraţia britanică tradiţională cu instituţiile, tabieturile, ba chiar şi cu unităţile-i de măsură. În Regat, ca politician ce ai pleda „mai multă Europă politică”, ai fi la fel cu a-i explica, într-un pub, unui fan al lui Everton că în Liverpool nu există decât o echipă de fotbal, marele FC. În primul caz, nu vei mai primi certificate de vot favorabile la eventuale alegeri; într-al doilea, vei primi un certificat medico-legal şi bun.

Încă de la începutul aventurii europene a Regatului Unit, politicienii insulari au repetat electoratului maximum teza „pericolelor economice la care ne expunem rămânând pe afară”. Ameninţările derivând din ambiţiile politice ale birocraţiei de la Bruxelles sau topirea Regatului într-un superstat european au trecut ca secundare faţă de avantajele economice. Însă criza actuală din Zona Euro este cel mai potrivit pretext dat britanicilor pentru a se întreba: „Mai seamănă Uniunea de azi cu ceea ce ni se promisese acum câteva decenii?”. Nu vrem euro-ul vostru fiindcă lira noastră sună mai (ster)lin, nu vrem taxe pe tranzacţii financiare, supremă injurie în City, nici pacturi bugetare duhnind a uniune fiscală; nu vrem! Sentimentul de „dincolo de Canal” pare a fi atins un maxim istoric postbelic: dacă Germania caută un aliat „responsabil” într-un conclav unde „democraţia” poate fi (dacă nu chiar trebuie) apărată şi prin inflaţie şi taxe, Franţa ar prefera ca prea vaca reticentă la a se lăsa mulsă să pască pe peluza ei, prin… Hyde Park. Deşi a tot astupat falii, UE mai sapă un Canal.