Nu știu originea numelui președintelui francez Francois Hollande. Adică dacă are vreo legătură cu Olanda, o țară destul de apropiată de Franța care a fost recunoscută istoric (și astăzi) drept o țară cu taxe reduse. După cum merg lucrurile astăzi în Franța, este foarte posibil ca strămoșii domniei sale să fi emigrat din Olanda în Franța fiindcă taxele erau prea mici în țara (potențial) de origine. Astăzi, președintele francez nu îi înțelege pe concetățenii săi care își mută rezidența în afara Hexagonului datorită taxelor multe și mariintroduse de dânsul. Dintre acestea, cea mai teribilă pare a fi taxa de 75% pe veniturile care depășesc 1,2 milioane de euro pe an.

Președintele Franței, domnul Francois Hollande, nu are imaginea tipică a unui revoluționar de stânga. Nu se compara nici pe departe cu camarazi precum frații Castro (îndeosebi Fidel, dar este bun și Raul în lipsa bătrânului), ca să nu mai vorbim de Ernesto Rafael Guevara de la Serna sau Iosif Besarion Djugașvili. Toți au barbă sau mustață, sunt îmbrăcați în uniforme (para)militare, cu țigări sau trabuceîn colțul gurii. Nu! Dl. Hollande arată mai mult a mic burghez, a birocrat inofensiv de prin vreun minister inutil. Este mereu proaspăt ras iar ochelarii sunt semnul unui studiu intens.

Ei bine, nu este însa cazul din punctul de vedere al luptei de stânga. Deși nu veți vedea peste 30 de ani tricouri cu Francois Hollande care să fie purtate de tinerii hippioți anti-establishment,  măsurile luate de dânsul în mai puțin de 1 an ca președinte au speriat mai mult capitaliștii (cel puțin pe cei francezi) decât toată cariera unui venerabil socialist francez precum Francois Mitterand. Creșterile de taxe sunt mai teribile decât toate Kalashnikov-urile lui Che. Căci taxa amintită mai sus nu mai ține de nici o politică macro-economică sau instrument de ajustare pe perioadă de criză. Este pur si simplu o taxareconfiscatorie, care expropriază veniturile unei anumite categorii sociale de cetățeni francezi.Întâmplător sau nu, sunt cei care nu votează mai niciodată Partidul Socialist.

Paradoxal, într-o epocă în care milionarii sunt primiți cu brațele deschise în Partidul Comunist Chinez, Franța (și, cu puțintică răbdare, și alte state ale Europei) îi anihilează mai rău decât Stalin. Totul în numele solidarității sociale, de așa-zisă împărțire a costurilor crizei. Evident, să admitem, domnulHollande a fost primul care și-a redus salariul pentru a demonstra disponibilitatea personală în sensul de mai sus (deși nu cu 75% ci cu doar 30%). Paradoxal însă, pentru un președinte al Franței – adică un salariat din sectorul public – reducerea salariului are noimă fiindcă reduce cheltuielile statului. Și constituie o cale de a ieși din criză, după unii economiști. Dar ce noimă are taxarea aberantă a salariilor sau veniturilor din mediul privat?

Este probabil – deși nu sigur – că Franța va reuși să încaseze niște taxe mai mari prin acest nivel altaxării. Cel puțin pe termen scurt (2-3 ani) până când capitalistul francez va lua decizia să emigreze în masă în afara Franței (a se vedea invitația lui David Cameron, primul ministru britanic, de a se lăsa din nou invadat de urmașii hughenoților). Ce semnificație însă vor avea aceste venituri suplimentare la bugetul public? Singura explicație ține de perspectiva aberantă de tip keynesist care argumentează că acest capital al celor bogați ar sta „degeaba” în conturile lor în loc să fie „consumate” de către guvern pe salarii care vor ajunge în consum (căci dacă ar fi folosite la plata datoriei publice, ar ajunge tot la milionari). Că această criză este rezultatul politicilor de tip keynesist este evident pentru orice economist. Conservatorii monetari nu se mai afla în fruntea băncilor centrale de ceva timp. Că această taxare teribilă nu va soluționa problemele crizei (adică veniturile suplimentare obținute de către statul francez prin taxare nu îl vor determina pe acesta să își reducă cheltuielile publice) și că, dimpotrivă, vainhiba inițiativa privată și excelența în servirea dorințelor de consum ale marelui public, pare a fi la mintea cocoșului. Evident însă, nu a celui galic.

Ceea ce pare la fel de surprinzătoare este însă și reacția reprezentanților stângii la decizia tot mai multor francezi cu venituri mai mari de a părăsi nobila patrie. Este evident că dacă cineva îți bagă mâna în buzunar adânc, vei ține banii în altă parte. Decizii precum cele ale lui Bernard Arnault, CEO-ul grupului LVMH (grup specializat în producția de bunuri de lux, adică esența capitalismului muribund) sau a lui Gerard Depardieu, celebrul actor francez (întruchipare a spiritului decadenței în artă), de a-și muta rezidența în Belgia este naturală și rațională. Dorința lor de a-și păstra banii pe care i-au muncit și nu i-au jefuit este absolut legitimă. Surpriza stângiștilor față de această realitate este însă absolut inexplicabilă. Acuzele de trădare națională sau defetism individualist sunt absolut gratuite. Este credința seculară a marxismului în Omul Nou, adică în omul care încasează palme toată ziua și mai zice și "Mulțumesc".

Aceste evoluții din Europa pot fi contrastate manifest cu ceea ce se întâmplă în Asia. După cum anunța agenția Bloomberg acum câteva zile, circa o treime din milionarii din Asia trăiesc în Singapore și cam un sfert dintre ei în Hong Kong. Mulți dintre ei, occidentali „defetiști” care au devenit „milionari navetiști” (își schimbă rezidența periodic pentru a nu se califica pentru a fi taxați de către un stat). În Singapore, sunt înregistrate 188.000 de familii milionare. În Asia, după Singapore, urmează Qatar-ul și Kuwait-ul din punctul de vedere al ponderii milionarilor în structura demografică a țării. Ce țări! Ce guverne! Dacă unii arată spre petrolul arab, este de menționat că Singapore sau Hong Kong sunt mai sărace în resurse naturale decât parcarea din fața blocului.

Este foarte probabil ca în 15 ani, dacă actualul Francois va rămâne la putere, cuvântul "milionar" să fie interzis în Franța. Sau exilat în dicționarul de "arhaisme". Ce păcat! Ce păcat că România se învecinează cu Marea Neagră și nu cu Marea Franță. Poate ne-ar crește și nouă numărul de milionaripe cap de locuitor. Dacă România tot cunoaște un brain-drain către Mărețul Paris, măcar să cunoască și Franța un capital-drain către Micuțul Paris. Aici însă, în Estul Europei, un asemenea scenariu este puțin probabil. Mai toți au impozite pe venit de maxim 20%. Asta este! Mai mult, România genereazăla rândul său proprii expați către Bulgaria. Într-adevăr, nu milionari, ci mult prea bogații posesori de automobile second-hand.

Iată o lecție pe care stânga nu reușește niciodată să o învețe. În lumea actuală, a globalizării, politicile de tip Robespierre sau Hollande nu vor reuși niciodată să își atingă scopul declarat. Ele nu vor reuși decât în a sărăci și mai mult propria populație și a inhiba relansarea și dezvoltarea economică. Nimic mai mult! Este greu pentru un președinte de stat (mai ales dezvoltat) să conștientizeze că cetățenii au tot mai mult „portițe” de scăpare în oceanul global al prosperității. Și nu fiindcă sunt decăzuți moral ci fiindcă pur și simplu taxarea confiscatorie este anormală, imorală și generatoare de sărăcie.